Uemens

* continuare de aici.

Ăsta-i defectul rememorărilor: nu-i de ajuns că nu te poți abține de la reconsituirea unor momente. Ai iluzia nu doar că poți aduna din cioburi o imagine coerentă a ceea ce a fost cândva, demult. Ajungi chiar să crezi că, schimbând ceva în aranjarea cioburilor, puteai interveni, schimbându-ți destinul. Că puteai determina de una singură cauzalitatea lucrurilor. De-asta am lăsat cartea pe mâna unui străin, nu pentru că m-ar fi entuziasmat cine știe ce Chiriașii lui, chit că m-am regăsit pe alocuri.

Dar te descrie mai bine altcineva, măcar pe fragmente și scapi de senzația de personaj principal. Chit că-n filmul tău, tu ești actorul numărul 1. Dar e un rol pe care poți să-l joci sau nu. Poți să ieși la o țigară și să te uiți, să observi totul de pe margine, ceea ce sigur nu poți face ca personaj principal. Până la urmă, mașina lui Jorj a oprit și m-a lăsat în fața hotelului, frânându-mi șirul gândurilor. Trebuia să mă ocup de formalitățile de cazare, în timp ce el mergea mai departe să discute cu omologul său, Primarul marelui Oraș.

— Dar nu era vorba că rămânem peste noapte! am protestat cu jumătate de gură.

— La mine va dura, așa că n-am încotro. Dacă tu nu poți rămâne, te întorci acasă cu șoferul, m-a liniștit el.

Hotelul arăta bine, și cum eram obosită după lungul drum cu mașina, am rămas. Mă simțeam ușurată să fiu aici, departe de micul oraș care-mi devenise o povară, doar că nu știam atunci că mă aflam în Orașul imPosibil. Am luat o cameră la alt etaj decât Jorj, să nu-i vină idei, apoi am ațipit câteva minute, după duș, înainte să ies în oraș. Unde am dat de el, la o terasă. Discuta aprins cu cineva așa că am vrut să trec neobservată, fără să le stric tete-a-tet-ul, dar Jorj m-a strigat.

— Hei, Ano! Lugojano!

Uram să fiu strigată așa, ca o vacă pe câmp. Eram sigură că la Oraș nu se făcea una ca asta. Cum Jorj era șeful meu, mi‑am ascuns gândul și m-am apropiat de ei zâmbitoare. Mi-am dat seama după privirile lor că eram o apariție. Nu aveam prea des ocazii să ies în oraș, așa că în puținele ocazii, ca asta, compensam.

Aveam o fustă prea scurtă pentru picioarele mele lungi, pantofi care îmi arătau gleznele fine, arătam, pe scurt, ca o gazelă. Și fără să vreau, intrasem în raza vizuală sau ținta nu a unuia, ci a doi vânători. Iar ei, bărbați de stat – sau, mă rog, de provincie –  vorbeau, desigur, despre femei. Și-au continuat discuția și după ce m-am așezat, făcându-se că mă ignoră, deși privirile lor mă ardeau.

— Era genul de femeie… căreia-i poți spune așa, femeiușcă, zicea brunetul, iar Jorj se făcu că nu pricepe:

— Cum adică?

— Genul care poate schimba lumea. Când spune ea ceva – chiar și o prostiuță – contează. Reușește cumva să dea importanță chiar și aspectelor minore.

— Sau pe care le considerăm noi așa, completă Jorj privindu-mă, semn că măcar el nu mă ignora.

— Ce părere aveți, domnișoară…. mă interogă brunetul cu figură de mare secretar din Primărie (sau city-manager, după cum aveam să aflu ulterior).

— Doamnă! i-am răspuns acră, ca să-l fac să priceapă că n-aveam niciun chef să iau parte la discuția lor misogină.

— Doamna Ana este referent la primăria micului Oraș și lucrează de mai mulți ani în cabinetul meu, mă prezentă Jorj.

– continuă aici –

* fragment din ORAȘUL imPOSIBIL, roman în curs de apariție.

Leave a Reply