Machiaj

*continuare de aici.

Acum totul este imagine, machiaj, și orice devine la un moment dat parte a unei strategii de brand. Nici marele Oraș nu mai e doar un simplu oraș, ci o imagine machiată, iar Primarul său, mai mult un brand, decât o persoană, care merge la marea Petrecere să se „activeze”, ca orice alt brand. După „Zilele orașului” și alte petreceri gratuite, marele Oraș patentase party-urile plătite.

I-am zis Roxanei că vreau să mă mai gândesc la propunerea ei și am plecat să ascult râul care purta noul meu destin. Dacii îngropau sub râuri aur și argint drept ofrande aduse lui Zalmoxe, iar apele erau considerate locuințe ale zeilor. Astăzi, românul consideră râul un fel de gaură neagră în care orice colac de WC aruncat se poate dematerializa și va dispare în eternitate. Doar râul știe că lucrurile nu stau chiar așa.

Chiar dacă prin centrul Orașului apele poartă doar câte-un PET rătăcit, aruncat probabil de un ciumpalac supărat că a pierdut la păcănele, deșeurile se adună și rămân agățate de crengi în cartiere. Gunoaiele, împreună cu cele câteva sute de societăți industriale din marele Oraș și din celelalte mai mici care-și toarnă otrăvurile direct în el, au transformat Râul într-o apă din care nu ți-ai lăsa nici dușmanii să se adape. Încercam să-mi dau seama, privindu-l, cum arată lumea  în mișcare.

Aflasem că în marele Oraș se întâmplau tot felul de lucruri, pe care le urmăream cu impresia c-o să am puterea să le descriu cândva în cărțile mele. Dar la sfârșitul zilei se găseau mereu alte lucruri de planificat pentru mâine, așa că am început să scriu tot mai puțin, și direct pe PC, nu pe foi, ca să nu mai pierd timp la transcriere. De fiecare dată când îmi treceam cuvintele în Word aveam senzația că își pierd mare parte din strălucirea și puterea de fascinație. Frazarea devenea mai exactă și mai condensată dar, în același timp, scrisul își pierdea strălucirea, devenind o relatare precisă și rece. Devenisem și eu mai rece?

Eu, care mă trezeam în fiecare dimineață cu speranța că o să fiu altceva, nu doar altcineva, mai decisă cu tot ce ține de viața din Oraș. Dar eram aceeași Ana, de pe alt râu, care trecea tot printre dealuri, doar că mai în vale, mai jos, mai mare și mai frumos. Sau cel puțin așa se vedea de sus, de pe unul din podurile lui de piatră, intrate an de an în renovare, pentru că apa le eroda. Cândva pe aici trecea un râu, care nu era Nilul dar tot era important pentru oameni, pentru că le uda grădinile și le transporta sarea. Nu era el Nilul, dar pe un mal și pe celălalt se așezau oameni, care azi merg la malluri și au uitat de râuri.

Ridic ochii: majoritatea clădirilor, vopsite altădată în nuanțe vii, au azi culoarea prafului. Când stai la o terasă, sau dacă vizitezi Orașul noaptea, e chiar frumos. Privindu-l însă în detalii, precum apele învolburate ale râului sau cenușiul clădirilor, nu mai e chiar așa. Aici încercasem eu să scap de gândurile mele, ca să dau de problemele altora. Când oamenii nu erau așa mulți, numele lor conta ceva mai mult decât CNP-ul, precum numele râurilor și ale locurilor pe unde treceau. Și altcândva pe aici trecea un râu și locuiau niște oameni. Râul era probabil la fel de agitat, dar oamenii mai puțini.

Am înțeles atunci ce greșeală făcusem cu mutarea dintr-un mic oraș aflat pe un Râu mare, într-un mare Oraș scăldat de un mic râu și câteva canale secate. Aglomerarea urbană mi se păruse mai importantă decât apa pe malul căreia se așeza. Dar apa nu mai juca acum cine știe ce rol, decât poate de colector, iar orașul, marele Oraș în care-mi mutasem destinul, nu era decât un imens deversor de mizerii și orgolii mai mari decât putea duce un râu așa mic, precum era cel pe malul căruia încercam eu să mă adun.

Mi-am amintit, cu ultima fărâmă de optimism risipit de scâncetul agitat al apei, ce primisem cu adevărat de la viață, ce așteptări aveam și de ce venisem aici. Pentru oamenii și libertatea pe care locul mi-o sugera, ca să descopăr că libertățile păleau și despre oamenii locului nu știam nimic, și nici n-aș fi aflat mare lucru dacă nu mi-ar fi zis câte ceva Machiata.

*fragment de roman: „Comoara din marginea Orașului”, în curs de apariție

– continuă aici –

Fetițe dulci

— Eu nu v-aș sfătui să intrați în disputa asta, că s-ar putea să ieșiți prost și probabil, să nu mai aveți parte nici de informații, nici de piari… cum le-ați zis?

Ultima remarcă a agentului / funcționarului Bucur (încă nu reușisem să mă opresc asupra unei variante) mă făcu să-mi amintesc de Capitală, numită și Orașul de aur, care se lăuda cu cele mai dulci fetițe din țară. Fete de care nici Metropola, al doilea cel mai mare oraș, zis și Orașul de argint, nu ducea lipsă, la o adică.

Locuitorii celor două Orașe erau printre fericiții bărbați care nu trebuiau să practice turismul sexual, asemeni celor din orașele mici, condamnați la un număr limitat de combinații de x luate câte 2, unde x=numărul de fetițe dulci. Dar nu voiam să schimb vorba, înainte de a afla tot ce se putea despre Compania de bază, iar discuția despre deșeuri mă interesa mai mult decât altceva:

— Nu vreau să fiu rău, dar dacă domnul Președinte ar manageria lucrările la CMID-ul de care ați pomenit, cu același elan cu care și-a construit blocul din centrul Metropolei…

— Fie vorba între noi, se aplecă Feișan peste biroul care ne despărțea, nu Președintele și-a construit blocul din centul – sau mă rog, nu de unul singur, ci împreună cu Baronul, de care sunt convins că ați auzit!

Habar n-aveam ce-l împingea pe agent să facă astfel de afirmații în fața mea, dar pe moment nici nu mă interesa. Intrasem în sfârșit în miezul evenimentelor, aveam ocazia să fac la momentul potrivit, după ce voi descurca toate ițele acestor afaceri încurcate, dezvăluiri fulminante… dar stai! Era cumva Președintele pe făraș?

Pentru că în marele Oraș se practica jocul ăsta, de mazilire a Președinților, în timp ce Primarii aleși erau intangibili. De fapt, dacă stăteam bine să-mi amintesc, fusese mazilit și un Primar, dar era vorba de un interimar care-și făcea afacerile prea pe față, iar toată povestea fusese mai mult un avertisment. În fine, doar așa s-ar fi putut explica toate confidențele agentului: dacă voiau să pună pe foc castanele Președintelui.

— Am auzit de Baron în contextul unei scheme de fraudare a fondurilor primite de la Guvern prin PNDR.

— Asta e doar una din manevrele sale, îmi confirmă Bucur acuratețea auzului. Știu că aveți studii economice la bază. Or, partidele nu au niciun interes în a despărţi administrarea unui județ de interesele de grup.

— Ce legătură au studiile mele economice, cu…

— Vreți să descoperiți mai multe despre Compania de bază, nu? De aceea v-am chemat, pentru că puneați întrebări la înmormântarea directorului. Și ați vorbit cu persoane nepotrivite, care au venit să pârască la noi, care studiem această Companie de aproape 30 de ani. Așa cum ați presupus, istoricul companiei e important pentru a înțelege funcționarea ei. Vă mai amintiți cum se numea manualul din clasa a XI-a de liceu din care ați învățat pentru facultate?

— Economie… politică?

— Exact. Ei bine, acum cele două domenii s-au separat. Compania de bază sau Politica SRL a luat carnea de pe ciolan, iar osul (adică partea nerentabilă) le-a fost aruncat micilor întreprinzători, ca să-l roadă și să-l mai dezvolte un pic, până le cresc dinții.

— Așadar… politicienii locali sunt acționari la Compania de bază?

– continuă aici –

*fragment de roman: „Comoara din marginea Orașului”, în curs de apariție

Machiata

  • continuare de aici

— Așadar… politicienii locali sunt acționari la Compania de bază?

— S-ar putea spune și așa, dar n-ar fi prea exact. O persoană poate avea acțiuni la mai multe companii (la una singură poate avea 100%), dar și o persoană juridică, cum e Compania de bază, poate fi acționar în altele, cum ar fi: de apă, de salubritate, de transport local, apoi Compania de administrare a domeniului public, a drumurilor publice…

— Astfel că ițele se pot pierde, la câți politicieni sunt de săturat! Of, ce naiv sunt, am crezut că le pot descurca, când colo îs mai multe ghemuri decât mi-aș fi imaginat!

— Da, rețeaua de firme e complicată, la fel și harta intereselor, însă contractele bănoase sunt puține. De exemplu, cele mai bănoase contracte publice din județ au fost două lucrări de infrastructură: aeroportul și CMID. Ambele adjudecate de firme controlate de Baronul lo– cal, care contribuia la pușculița privată a Președintelui.

— Și voi știați toate astea?

— Pe Președinte cu asta l-am înfundat. Cu Baronul a fost mai complicat, pentru că la aeroport ne-a luat prin surprindere când a decis pur şi simplu să construiască altă pistă decât cea din contract. Una cu 50 de milioane de lei mai scumpă. Și după ce a turnat-o, a început să facă presiuni asupra autorităților judeţene s-o pună în legalitate. Și nu s-a oprit aici. Cu de la sine putere, s-a apucat să construiască o platformă de parcare pentru avioane, în interiorul Aeroportului. A urmat accidentul ecologic de la Pata și abia atunci a ieșit la totul la iveală. Un moment, să pun un dialog, scoase agentul o casetă:

<< Auziți. Stai să-ți spun în felul următor, să nu mai cauți dealul, că ți l-am găsit >> se auzi o voce.

— Și unde mi-e dealul? întrebă cealaltă de pe casetă.

<< La Aeroport>>.

< Unde?> se auzi înainte ca Feisan să apese pe buton.

— Fără vreo expertiză sau autorizaţie, firma care construia acel Centru de Management al Deşeurilor, și care era o firmă a Baronului, a excavat mai multe camioane de pământ din dealul de la marginea Gropii de gunoi. Acel pământ a fost transportat la Aeroportul aflat în apropiere şi folosit de altă firmă a Baronului drept umplutură la turnarea pistei. În câteva zile, aceste excavări au destabilizat dealul în asemenea măsură, încât au dus la alunecarea de teren din zona uriașei cantități de gunoi îndesate acolo cu vârf.

Ascultam cu satisfacție informațiile furnizate de Bucur. Nu atât detaliile mă fascinau, cât lumea ascunsă pe care o dezvăluiau, așezându-se ca un puzzle care mi se părea stupid de simplu dar atât de logic, acum. Cum putea fi altfel? mă întrebam. Era atât de rău pe cât putea să fie, îmi spuneam, uimit de cruzimea care se deștepta în mine. Ar fi trebuit în mod normal să fiu îngrozit, dar fiindcă mi se confirmau anumite supoziții despre Oraș, eram chiar amuzat. Probabil că mi se citea și pe chip. Agentul Bucur se ridică și-mi întinse mâna:

— Sunteți dat dracu`, dom scriitor, acu` știți la fel de multe ca mine! Îs curios ce-o să faceți cu toate astea!

— Ce pot să fac eu? m-am mirat de mirarea lui. Și la ce bun, vorba dvs, să mă iau în gură cu PiaRișii sau mai rău, cu PiaRistele?

— Apropo de PiaRiste, căutați-o pe Roxana Cordoș! Salutați-o din partea mea și o să aflați mai multe despre cum circulă propaganda în presă, îmi dădu agentul un sfat la despărțire.

Eram decis să merg până în pânzele albe, așa că i-am urmat sfatul. Așa am făcut cunoștință cu o domniță mustind de spiritualitate – sau poate doar așa mă iluzionam, în speranța că voi afla mai multe.

Roxana era înăltuță, slăbuță, cu părul vopsit într-o discretă tentă roșcată, împletit în codițe care-o făceau să pară mai tânără. Citea ceva când am intrat în biroul ei, așa că i-am putut observa chipul, încadrat de ochelari care-i măreau sau puneau în valoare ochii frumoși și genele lungi. Majoritatea ramelor ascund fie pleoapele, fie genele, fie sprâncenele, dar ale Roxanei, de hipsteriță, îi evidențiau ochii și o făceau chiar mai expresivă decât ar fi fost cu unele banale – sau, cel puțin, așa bănuiam.

M‑a privit cu reticență, până i-am pomenit de agentul Bucur. Atunci m-a invitat să ieșim la un tete-a-tete, probabil ca să nu ne audă cineva din birourile vecine. Roxana lucra într-o clădire mare, cu multe birouri și puține însemne, așa că nu-mi dădeam seama dacă este firma ei, sau doar un spațiu de co-working, cum se practica în marele Oraș.

— Cum vă place cafeaua?

— Machiată, i-am zis – zâmbind.

Zâmbi și ea, și nu știam dacă era un simplu răspuns sau pricepuse aluzia. Avea momente când poza evident, clipind des din pleoapele lungi, și momente de absență, dar pentru mine nu conta. Eram complet sedus de make-upul ei și începeam să mă întreb, câtuși de decent, cum arăta în intimitate. Probabil că avea pur și simplu ochii mari și beliți, dar culorile cu care-și încărcase pleoapele o făceau să pară frumușică.

– continuă aici –

*fragment de roman: „Comoara din marginea Orașului”, în curs de apariție

Compania de bază

  • continuare de aici

— Unde? am riscat eu întrerupându-l iar.

Adevărul e că nu-mi venea să cred ce auzeam.

— Sus, repetă el gestul cu degetul mare, s-a decis să punem orașul pe harta distracției, prin organizarea celor mai grozave evenimente și petreceri estivale…

— A, da! mi-am amintit eu, uitasem că tot ce mișcă în marele Oraș e festival, cu doi străini e deja… internațional, iar marea preocupare a celor de sus e să pună Metropola pe hartă, iar pe locuitorii săi în afara ei, ca iobagi în satul global.

— Un moment, mă întrerupse cu un alt deget (arătătorul), după care își deschise haina, luă un stilou și începu să noteze într-un carnețel de pe birou. — Continuați vă rog, asta cu… globul!

Funcționarul începu să noteze con știincios, așa că mi-am ales cu atenție cuvintele, compunând chiar o introducere:

— Multe descoperiri și invenții au modificat lumea, așa cum a fost ea până acum, ca să ne aducă pe toți din ce în ce mai aproape. Ne-au ținut conectați, indiferent pe ce parte a globului ne-am fi aflat. Acum un sfert de veac construcția era aproape terminată, dar atunci global însemna, eventual, circul Globus, nu-i așa, domnule….?

— Feișan. Bucur Feișan, se prezentă funcționarul automat, în timp ce stiloul său scârțâia pe hârtie.

După ce-și dădu seama că se deconspirase, începu să-mi facă un semn de atenționare cu stiloul, dar l-a ignorat și am decis să continui, așa că instrumentul își reluă scârțâitul pe foile carnețelului.

— …dar lipsea ceva, iar apariția internetului odată cu explozia media și a industriilor informatice au transformat lumea într-un adevărat sat global. Ca orice alt sat, și cel global e locuit de aceleași categorii de oameni: deștepții tribului, ciudații și conformiștii. În satul global timpul, deși tot mai precis măsurat și franjurat, se amestecă. Iar în momentul în care jurnalul de ştiri devine spectacol, exact atunci mass-media își insinuează propriile mesaje, propriile politici, și  principiile satului global devin premizele statului global. Globalizarea își arată limitele tocmai prin lipsa  limitelor pe care le impunea bunul simț sau simțul comun (common sense).

— Da, frumos spus, domnule Sigma, vă mulțumesc că mi-ați împărtășit viziunea dumneavoastră despre satul global, pentru raportul meu.

— Ce raport, bre? m-am scăpat, dacă tot ne ziceam acum pe nume.

— Raportul pe care-l fac zilnic despre dumneata, se apropie Bucur de mine, schimbându-și poziția corpului și limbajul.

În zece minute, eram sigur, urma să ne și tutuim.

— Mă urmăriți, sau după ce? Și pentru ce faceți rapoarte despre mine? am încercat să-l păstrez la o distanță politicoasă, fără a-l jigni, ca să mai aflu ceva.

— Eh, nu vă flatați singur. E vorba de un jurnal al prezenței dumneavoastră online, pe care minunat de albastra rețea virtuală  ni-l furnizează. Eu nu fac altceva decât să clasific și să subliniez opiniile dumneavoastră, în caz că superiorii mei or să le solicite.

— Bine, haideți să revenim la discuția inițială, am încercat să schimb subiectul, puțin deranjat de prostia mea. Spuneați că, încă de la înființare, Compania de bază a orașului se ocupa de distracții?

— Asta ai dedus dumneata! zise Bucur.

Se hotărâse așadar să păstreze limbajul colocvial pe care-l adoptase cu câteva minute înainte, semn că avea impresia unei oarecari superiorități asupra mea.

— Dacă știți de înmormântare, probabil că aveți idee și pentru cine lucrez, de-asta vă interesez – am blufat, într-o încercare de a prelua inițiativa.

— Da, știm că v-a căutat domnul Omega. Sper că nu vă va implica în afacerile sale cam dubioase.

— Nu, dar am să-i culeg și apoi să-i tehnoredactez o carte.

— Ah, își pierdu agentul Feișan aerul atotștiutor, scoțându-și din nou stiloul, întrebându-mă: — Ce carte?

— Habar n-am, că încă n-am început, abia am bătut palma. Atâta știu că e una de istorie.

— Aș putea să vă rog, se întoarse el la pronumele de politețe, să publicați online câteva fragmente, din când în când? Doar ca să ne facem o idee despre ce va fi vorba în romanul domnului Omega.

— Ați putea, dacă aș fi angajatul dumneavoastră, nu al său. Numai că atâta vreme cât el este cel care mă plătește, nu cred c-ar fi corect.

— Asta se poate schimba, își lovi el stiloul de palmă.

— Probabil, nu de asta am spus-o. Până una-alta, aș vrea să întru în subiect, sau să aștept până intră Omega în subiect, înainte să vând pielea ursului din pădure.

— Mi se pare corect, încuviință agentul.

— Iar după ce o să am ceva interesant, aș putea să pun online, dar numai la schimb cu alte informații, la fel de interesante și relevante pentru mine.

— La ce vă referiți? mă întrebă Feișan.

Eram bucuros că luasem inițiativa și reușisem să-mi recuperez statutul, ca și distanța față de agent. În sfârșit, nu mai făcea pe familiarul cu mine.

— Ați început să spuneți ceva despre cinci milioane de euro dintr-un cont. Îmi amintesc că am citit și eu ceva despre asta, în presa locală.

— Eh, nu vă luați după ce scrie presa locală, făcu un semn de lehamite Bucur Feișan.

— Înțeleg că nu aveți o părere bună despre ei. Dar știți cum se zice, nu iese fum fără foc, am încercat eu să nu divaghez de la subiect.

— Personal, apreciez presa locală – chiar îmi place să țin în mână un ziar tipărit în weekend, pe terasă, la o cafea. Așa că sunt unul din puținii care încă mai dau bani pe așa ceva. Știți probabil care este situația din domeniul vânzărilor de carte?

— Da, la fel e și acolo: se vând, dar nu prea se cumpără!

— Ei, din punct de vedere profesional, presa locală nu ne ajută cu nimic. Vagi articole de opinie, foarte rare reportaje, cât despre știri, majoritatea sunt preluate din presa centrală online. Nu că n-am avea știri, dar nu știm pe plan local decât să le colportăm. Fără vreo opinie, le plimbă de la o publicația la alta cu mici modificări, pe la titlu, cu câteva greșeli gramaticale în plus sau în minus, erori de tastare și cam atât – în esență, aceeași știre se plimbă vreme de trei zile în toate cele 10 cotidiane mari și până la sfârșitul săptămânii o preiau și celelalte 10 mai mici, ca și săptămânalele…

– continuă aici

*fragment de roman: „Comoara din marginea Orașului”, în curs de apariție