Întâlnirea II

*continuare de aici.

Acțiunea – scriam în introducere – este cam subțire, dar are avantajul că se poate petrece oriunde: prin centrul țării sau la București, ca să se-ncheie în dulcele târg al Ieșilor.

Personajele principale ar cam trebui să fie așa cum am zis, trei: poetul MINOR, nevasta VICTORIA și iubita OTILIA, dacă nu mai apar și câteva IUBITE, apoi cuvioasa PARASCHEVA cu  GHEORGHE cojocarul, prietenii MIHAI și GARABET, surorile RALIȚA și ALEXANDRINA; cel puțin după imaginația limitată a autorului. Apropo de autori, ar fi nevoie de o trupă care s-o scrie, fiindcă de jucat, teatru joacă aproape toată lumea. Oricum, e clar că deși MINOR, poetul nu se naște, ci trebuie să să se coacă, nu să apară așa, pleosc! pe internet, asemeni piesei. Începem cu poetul scriindu-și epitaful, ori chiar cu nașterea lui în azilul de copii, undeva, pe dealul Cotrocenilor?

E cam impropriu să te naști într-un Azil de copii orfani, dar se-ntâmplă: așa că pe fundal ar putea să fie proiectată, până se hotărăște toată treaba asta cu Piesa de teatru – chiar pe Cortină – imaginea instituției generoase din Cotroceni. Pe când reușesc și spectatorii să se așeze, poate reușim și noi, autorii, printre pauzele noastre de cafea de la job, să alegem și personajele pentru scena I din actul I (v-am zis că totul are un început?): în dreapta, cuvioasa PARASCHEVA doarme și toarce ca o pisică) pe războiul de țesut. Pe centru, cojocarul coase, din bucăți de piele, harta Regatului României:

GHEORGHE (cosând partea de sus de partea de jos): Eeee, asta-i piele bună, de moldovean! Uite ce bine-i bătucită – o arată publicului. După ce termină de cusut (în vreme ce pieile ba se vaită eroic – se aud puști sau urale –, ba se învârt într-o horă) își desface tacticos pielea de pe fața aspră și vedem că purta – bine disimulată – o mască:

GHEORGHE (mai tânăr, cu accent maghiar): Și-amu să cosem și bucata aste de țară, ca s-o facem așe, mai dodoloț.

Acesta era tot textul și pretextul întâlnirii noastre, iar Hip, care nu mă observase nici pe mine, de-abia aruncând un ochi spre mașinile oprite la semaforul de la Universității, traversa înapoi frunzărind programul TIFF. Fu cât pe ce să fie lovit de-un Mercedes argintiu al cărui șofer încă mai gesticula nervos, după ce-l ferise.

— Pe mă-ta cu rabla ta, ai ieșit tu pe Corso să te dai fițos? mârâi el ceva ce aducea c-o-njurătură, printre dinți.

Își făcu vânt spre bordura salvatoare a trotuarului, nimerind ca din întâmplare în dreptul mesei celor trei. Voi să treacă printre un scaun și-o biță rezemată de copac (hipsterii clujeni și le lasă pe unde apucă) și agăță, în trecere, un fir din părul șatenei. Totul se întâmplase într-o fracțiune de secundă, reluată așa cu încetinitorul: Hip traversa c-un ochi spre semaforul din dreapta; blestemă mașina argintie ce-l freca, din mers; concomitent, saltul înainte spre bordură, prelins într-o încercare de-a se furișa printre bicicletă și scaun; iar la final se trezise c-un fir de păr, agățat.

Și așa, cu firul încă ondulând după el, intrase în cafenea să-și ia Dell-ul. După o jumătate întreagă de minut, când reveni cu Peter pe terasă, zgrănțănind pe ciment două scaune, până la masa unde rămăsesem eu planton, una vecină cu a divelor, posesoarea părului șaten, despre care știa precis că era lung și ondulat… ei bine, abia acum îl învrednici cu puțină atenție, o sclipire din ochii ei reflectându-i-se-n lentile. Din scena de mai-nainte, când traversa strada grăbit, cu mine pe urma lui, încercând să-l avertizez asupra mașinii, îi scăpase un amănunt: șatena țipase ușor când el îi agăța firul de păr, sau poate doar își smucise capul, surprinsă? Abia după ce intră, involuntar, în atenția șatenei, ne băgă-n seamă și pe noi:

— Tu și Peter am înțeles că vă știți, hai ne-așezăm!

— Da, hai salut Peter! Cum mai merg construcțiile?

Mergeau, că făcusem amenajări cu el. I-am descris lui Hip cum se văzuse momentul din partea mea de șosea, sugerându-i c-ar putea să-i ceară scuze șatenei.

— Știm noi ce le place sau nu femeilor? îmi zâmbi el.

— Te porți ca un puștan de provincie! am remarcat.

— Oricum, o fată nu poate să se-aștepte la mai mult! De provincie? Păi de-asta m‑am și mutat aici, Clujul mi se pare un super-provincial. Da’ știi ce mă tot întreb?

— Clujul, provincial? Vrei să zici, poate, clasic?

— Abia ce-am schimbat orașul și-am văzut câteva locuri, așa că impresiile-s proaspete, cred că știu ce zic…

— Da’  ia stai, de unde naiba ziceai tu că vii?

— Din Alba Iulia cetate! declamă Hip.

— Și de ce-ai venit aici? Că ziceai că e cam provincial…

— Aici totul e așezat de când lumea și nou, în același timp. Mă plimb prin Andrei Mureșanu și mă-ntreb ce te face să te-atașezi de-un loc anume, cum e cartierul ăsta? E locul, sau ești tu? Și ce anume rupi de fapt, când pleci?

— Băi, ce de-ntrebări! Și, găsiși vreun răspuns?

— Încă tot nu știu precis, deși am ceva bănuieli…

— Păi nici nu ai cum, eu cred că-i devreme ca să poți trage concluzii. Da’ o idee ai, nu? De ce-ai plecat din Alba?

— Știi, la un moment dat simți că… trebuie să pleci!

— A-ha, ești grăbit, ca și chiriașul lui Topârceanu?

— Nu cred. Am descoperit că nici locul, nici poziția mea acolo nu erau așa cum le vedeam eu, și atunci niște legături s-au rupt. Habar n‑am care erau ele, primele. Între lumea mea ficțională și cea reală, poate? Dar no, până la urmă e vorba de motivație, poate și de bani… Și cred că devii mai prezent când schimbi locația:  totul în jur e nou și te fură peisajul, te trage cumva-n cadru.

— Ce nu știm noi îi că bărbații se coc numai la 40! Dar ele știu, omule – interveni Peter pe deasupra mesei.

— Chiar! Și oricât am încerca să le facem curte, pentru ele nu-i decât o altă formă a trasului de codițe, îi luă Hip vorba din gură, bucuros să schimbe subiectul.

— Ziceai că ești interesat de teatru? l-am întrebat, încercând să profit de schimbarea subiectului discuției, mult prea personal pentru o primă întâlnire.

— Poate mai degrabă de film? Despre teatru, nu știu ce să zic… mă privi el în sfârșit în ochi, ceva mai atent.

— Mă, ce tot vorbiți voi despre film, astea se fac, nu se scriu – cel puțin la noi. Se ia o cameră, se filmează, și lucră fiecare pe scenariul lui, se băgă Peter în seamă.

Prima ediție a cărții mai este disponibilă aici sau la Book Corner Librarium. Continuarea foiletonului pe cluj.pro