„Sistemul medical” şi-a atins limitele

Ni se spune, tot mai insistent, că lumea nu va mai fi la fel – ca și cum am fi știut cum era lumea. Ni se repetă asta ca să ne pregătim, probabil, dpdv psihologic, de câteva schimbări: reducerea sau chiar pierderea câtorva drepturi, noi acceptarea de supravegheri din partea Big Brother, supunerea tăcută în faţa eliminării câtorva libertăți considerate cândva elementare, cum ar fi cea de circulaţie. Înfiinţăm Uniunea Europeană ca să impunem libera circulaţie şi moneda unică şi apoi, cu primul val de spaimă, o desfiinţăm: prin slaba solidaritate cu statele lovite de epidemia de corona-virus, prin închiderea treptată a graniţelor şi cine ştie ce va mai urma.

Guvernele Europei îşi ascund incompetenţa ţinându-şi cetăţenii în case pentru a nu se infecta, chipurile, în timp ce ele au alte griji. OMS, o organizație care este, de fapt, doar un soi de comitet / comiție de medici numiți de fiecare țară în baza unor vagi recomandări, este prima care și-a arătat limitele, în ciuda denumirii sale pompoase. Este considerată de presă principalul vinovat pentru situația globală actuală, deoarece nu a recunoscut gravitatea problemei și a amânat cât a putut de mult (la cererea Chinei?) declararea pandemiei; din acest motiv statele lumii nu ar fi avut destul timp la dispoziţie, ca să se pregătească.

De asemenea, OMS n-a recomandat încă utilizarea măscuţelor respiratorii de unică folosinţă, deşi experienţa statelor asiatice confirmă utilitatea lor în limitarea răspândirii bolii; tot OMS încă mai susține că virusul se transmite doar prin secreții şi nu prin aer, deşi există tot mai multe studii în acest sens, pe care OMS le ignoră, preferând să utilizeze observaţiile empirice preluate de la epidemiile de gripă (AHxNx, aviară / porcină) anterioare. Singurul sens al acestor declarații ambigue pare a fi mascarea penuriei celor mai elementare materiale de protecție. În loc să recunoască azi lipsa generală de pe piață a materialelor de protecție, OMS deplasează discuția în altă zonă și creează o controversă.

Aceste mici accesorii din pânză au avut, de la început, un dublu rol: de a proteja pacienții de medici (deși nu sunt sterile, și sunt numite impropriu „chirurgicale”) și medicii de pacienți (în spital, la vizite, etc). Iar OMS admite abia de vineri, în conferinţele de presă ale reprezentanţilor săi, că utilizarea extinsă a măștilor, chiar artizanale, de către marele public. cu scopul de a limita propagarea noului coronavirus, nu ar fi tocmai o idee rea. Organizaţia recunoaşte astfel, cu întârziere, doar existenţa unei dezbateri „foarte importante şi sănătoase” asupra purtării generale a măştilor, nu şi lipsa lor în stocurile / rezervele spitalelor.

Scriind în 2017 despre filmul lui Cristi Puiu – „Moartea domnului Lăzărescu” – în timp ce lucra la cartea sa „Timp și conștiință în cinema”, criticul de film clujean Lucian Maier nota câteva aspecte care se potrivesc situației actuale: …importanța acestui film e legată de evidențierea unei (noi) schimbări de paradigmă în cinema, una dintre cele mai puternice de la 𝐂𝐢𝐭𝐢𝐳𝐞𝐧 𝐊𝐚𝐧𝐞 încoace: ironia pe care o sublinia Orson Welles cu Kane cînd îl numea 𝑐𝑒𝑡𝑎̆𝑡̦𝑒𝑎𝑛 se sparge definitiv – în timp, conceptele s-au golit de conținut, au rămas doar însemne sterile: 𝑐𝑒𝑡𝑎̆𝑡̦𝑒𝑎𝑛 = 𝑑𝑜𝑚𝑛, o formalitate. Toată lumea se uită la Lăzărescu și, cu toate că e numit 𝑑𝑜𝑚𝑛, nimic din acest apelativ nu e susținut în privirea celor care îl numesc.

Privirea s-a golit de umanitate, iar acesta e și rezultatul unui parcurs cinematografic după un program în care periferia (imaginii) a fost sistematic uitată în favoarea centrului. 𝗠𝗼𝗮𝗿𝘁𝗲𝗮 𝗱𝗼𝗺𝗻𝘂𝗹𝘂𝗶 𝗟𝗮̆𝘇𝗮̆𝗿𝗲𝘀𝗰𝘂 subliniază moartea unui sistem într-o dublă ipostază.

𝐷𝑜𝑚𝑛 rămîne un apelativ lipsit de substanță în contextul refuzului general (și, totuși, motivat: de urgențe mai mari, de exemplu) de a îngriji o persoană bolnavă (= domn = cetățean, ajuns fizic un marginal). Sistemul nu îl poate refuza pe Lăzărescu (fiindcă e un sistem public, 𝑡𝑟𝑒𝑏𝑢𝑖𝑒 să aibă cetățenii/comunitatea în grijă), dar nici nu îl îngrijește cu adevărat, iar aici își arată limitele, neputința. (Timp și conștiință în cinema, pp. 144-145)

Tot Lucian remarcă pe facebook: Impresia mea e că statul român are ca principal instrument de lucru în situația asta de criză amenda. E singurul element care crește săptămînal în statistici; nu cresc în aceeași măsură stocurile de măști, de costume de protecție, dezinfectanți, teste, echipamente de procesare a testelor, medicamente. Statul, în loc să le asigure medicilor obiectele necesare îngrijirii pacienților, le pune pe masă încă un plic cu bani (500 de euro spor de pericol). Pacientul (cetățeanul), care ar trebui să fie scopul activității sistemului medical și al statului, pare un mijloc prin care cele două părţi își motivează scriptic activitatea generatoare de profit individual.

Leave a Reply