Rezoluţii 2020

Mai sunt două zile până la cea de-a treia zi de luni numită şi blue monday sau „lunea cea mai tristă”, şi unii încă nu și-au stabilit încă rezoluţiile pentru 2020.  Păi na, în max. 3 săptămâni se întoarce și românul de la ski și se apucă de muncă. Nu de alta, dar vin mărțișorul și Valentine`s day să-l ia prin surprindere, iar până la 1 Mai mai e un pas.

În 2017 și 2018 lunea asta a picat pe 15-16 ianuarie, era mai corect. În fine, ce mi-am propus eu unul pentru 2020 este să scap de grija zilei de mâine, să ajung adică de la un venit decent la unul  foarte bun – pentru că asta schimbă tot, și psihologia și sociologia persoanei: etica muncii, moralul în faţa vieţii, curajul… Dacă stai să te gândești, banii sunt doar motivația, nimic altceva, pentru tot ce ar putea să urmeze. Sau nu.

Sau poate nu, pentru că a dispărut un soi de etică a muncii, înlocuită de un fals self-esteem, de fapt o șmecherie a fiecăruia care se crede mai bun decât orice potențial angajator, și doar facturile neplătite și blocarea cardului de credit ce mai determină omul să se dea jos din pat și să meargă la job. Daniel Dăianu spune că la români munca are o componentă de emancipare.

Dar asta e o presupunere sau un deziderat, și e și bine, și rău, pentru că dacă serviciul nu ne ajută să ne emancipăm, muncim mai mult în speranța că puținul se va aduna, dar și prost, cu frustrarea dată de beneficiile mici și eforturile mari. Ne aprindem repede și ne angajăm în muncă, dar abandonăm la fel de repede. Așadar, ne-ar caracteriza prea puţin perseverența în lucrul început, pe care însă reușim să o compensăm uneori cu efort intens pe ultima sută de metri, pentru a salva situația.

Având o structură colectivistă, românul mai lucrează bine în echipă, cu tovarășii lui, decât atunci când este singur. Rădulescu-Motru explică acest profil prin faptul că, deși fondul ereditar românesc ne determină să fim perseverenți sau răbdători, dezvoltarea în secolul XIX a slujbelor la stat, unde selecția era neserioasă, ne-a determinat să învățăm să improvizăm, în condițiile în care oamenii nici nu erau pregătiți, nici nu-i pregătea nimeni pentru slujbă.

Aflându-ne încă faza valorilor de supraviețuire, munca este un mecanism de supraviețuire, dar are potențialul de a deveni și un mecanism de emancipare. Un potențial mai puțin valorificat, încă. Angajatorii care au înțeles asta ofereau încă de acum 10-15 ani o mașină de serviciu, un laptop sau telefon performant – oricum mai scumpe decât cele pe care angajații erau dispuși să-și dea banii.

Acum, în 20202, orice angajat e mai dotat decât angajatorul său la fiecare din aceste trei poziții. Ce-i mai poate oferi atunci angajatorul, decât un „statut” social, o mică șefie, munca în echipă, vagi posibilități de avansare în carieră, eventual?

Leave a Reply