Incendiu spectaculos la Oradea

Spre deosebire de clujeni, orădenii nu mai trebuie să dea foc la bani sau să arunce cu fonduri publice pentru efecte pirotehnice spectaculoase. Sâmbătă seară la Oradea a ars, sub privirile neputincioase ale localnicilor, una dintre cele mai frumos restaurate clădiri din vestul țării: fosta Bibliotecă Județeană, acum Palat Episcopal. După cum am scris aici, incendiul a pornit de la acoperișul Casei Parohiale.

Încă este prea devreme ca să fie date publicității cauzele incendiului, dar autoritățile nu exclud o „mână criminală”, potrivit evz. Totuși, cu puțină atenție se pare că putea fi prevenit. Mulți cetățeni vorbesc că încă de acum două zile instalația de iluminat arhitectural a clădirii pâlpâia suspect, iar un orădean a sunat la 112 cu mai bine de o oră înainte de incendiul mare, anunțând că pe str. Pavel ar fi luat foc ceva cabluri… iar pompierii nu au venit.

Nu am nimic cu primarul Oradiei mari, nici nu-l cunosc, ba chiar impresia generală a unui simplu turist prin oraș în 2018 este că lucrurile se mișcă serios înspre bine. Clujenii sunt puțin geloși pe eficiența administrativă de pe Criș, superioară celei de pe Someșul Mic, unde propaganda precede și apoi umflă „realizările”. După ce a experimentat cu succes populismul gratuit (sau mă rog, din fonduri publice), Clujul l-a brevetat și pe cel contracost.

Revenind la Oradea, întâmplarea de sâmbătă seară nu este un simplu accident, lipsit de importanță. Ridicat la începutul secolului trecut, Palatul Episcopiei Greco-Catolice a fost considerat mereu unul dintre simbolurile oraşului. Fațada a fost restaurată în ultimii ani şi existau promisiuni că va fi renovat și interiorul. Acum, speculând sentimentele orădenilor, se vor strânge fonduri și de la populație, în special de la credincioșii greco-catolici. Iată și declarația primarului Ilie Bolojan:

Întreg orașul este emoțional afectat de pierderea acestei clădiri impresionante. Primăria Oradea împreună cu Episcopia Greco-Catolică va deschide luni un cont pentru strângerea de fonduri în vederea refacerii acestui monument simbol al orașului. Primăria Oradea se va implica financiar în acest efort de reconstrucție a Palatului Episcopal Greco-Catolic.

Dar, așa cum afirma un orădean, nu incendiul a pătat imaginea orașului, ci incompetența celor plătiți anume ca să evite asemenea incidente! Sursă foto și info: pagina de facebook a primarului Ilie Bolojan.

Defilăm pe facebook

De 23 august, defilăm pe facebook, și ne amuzăm pe seama tinerilor millennials care nu știu din proprie experiență ce-i aia defilare comunistă, deși… ce-au anticipat acu` 50 de ani vizionari ca Orwell, de exemplu, azi e aproape inadecvat. Pericolul din partea puterii care supraveghează panoptic este considerat old school, iar cine vede în asta o amenințare reală e considerat paranoic.

k5Ne supunem de bună voie, pentru că în nici 15 ani media socială ne-a atras pe toți în pâlnia ideologiei dominante. Totul este acum imagine și orice devine la un moment dat parte a unei strategii de brand. Clujul nu mai e un oraș, ci o reclamă, iar primarul său este tot mai mult un brand, mai degrabă decât o persoană. El merge la Untold să se „activeze”, ca orice alt brand. Își dă check-in, se fotografiază, intră în horă cu ceilalți membrii ai rețelei.

k6Își întărește astfel poziția dominantă, cu largul concurs al userilor care-și produc singuri propria servitute. Pentru a fi populari, sau măcar pentru a nu fi considerați hateri, intră toți în joc. Pânza rețelei nu #rezistă decât prin cetăţenii care-o fac să reziste. Rezistența înseamnă deja altceva, iar tirania e doar un vechi simbol reinterpretat.

Pentru că tirania e acum a rețelei, iar suflul individual este absorbit în inerția grupului. Nu e foarte sigur dacă oamenii mai „simt” ceva, chiar dacă așa pare. Pentru că imaginea poate simula emoția, iar „scopul superior” al rețelei poate deveni foarte ușor mult mai important decât dreptul individual. Singurul motiv pentru care nu simțim că suntem în lumea lui Orwell este, probabil, faptul că fiecare dintre noi acceptă această superioritate. Sau, pentru că nu mai simțim?

PS: am repetat postarea, cu altă imagine, deoarece una precedentă mi-a fost ștearsă de roboțeii facebook, sub pretextul că „nu respectă standardele comunității noastre” 🙂

Ce muzici asculți

Pentru tinerii millenials nu contează atât de mult ce filme văd sau ce cărți citesc, așa cum era generația decrețeilor, cât muzica pe care o ascultă – care îi apropie într-o mai mare măsură decât orice altceva.

Și aici există însă diferențe de percepție, nu doar între genurile muzicale preferate, ci și față de ce înseamnă (sau ar trebui să însemne) organizarea unui festival. I-am întrebat pe bănățenii veniți la Cluj ce festivaluri din țară le-au plăcut și cum ar trebui să fie organizat un astfel de eveniment:

– Pe la ce festivaluri ați mai fost vara asta?

– Am fost la Revolution, dar din nou garduri, comercializare maximă… Scene prea aproape una de alta, mare gălăgie între ele… Când voiai să schimbi genul (ca sa ajung la main stage de la Psy trebuia sa trec pe lângă rock și techno….) haos, urât, multă poliție obsedata să găsească ceva droguri, vezi doamne (controlau la intrare în pachetele de țigări după pastile și cuie cum le numesc ei, dar în ghiozdane sau poșetele domnișoarelor nu căutau) mi s-a părut amuzant… ca la piață, bișnițarii ziceau țigări, țigări la intrare 🙂

– Revolution e un festival mai măricel, cu pretenții…

– După asta a fost tot un scurt festival în incinta Liceului Silvic, tot de la Pădurea verde… Acolo iar dezamăgire maximă pentru că au avut un sound prea mare pentru curtea liceului și cică au fost reclamații din Giarmata pentru gălăgie… Prima zi nu a fost multă lume și nici DJ-i pe care chiar vroiam să îi prind, numele mari normal veneau a 2-a zi… A doua zi am fost am ajuns pe la 23 totul ok, deja începea să se strângă lume, muzica devenea din ce în ce mai ok, urma să intre ulterior după câteva ore un DJ pe care îl așteptam… așa că pe la ora 2:30 am plecat după țigări la 3 trebuia sa se schimbe DJ ul. 

– Am venit până la prima stație de autobuz după Gara de est la non-stop și până a fost Narcis la magazin am primit un mesaj ciudat de la o fata pe Wapp „bă, ești ok?” și normal neștiind ce e cu mesajul ala ii scriu… „Da, eu sunt ok, tu ești ok? Am venit după țigări și ne întoarcem la party”. și insist „ești ok?”… Mi-am făcut griji, nu știam ce e cu ea, ca să îmi spună de fapt „Păi a venit politia la Silvic, au închis sound-ul și nu știam unde ești”

– Pai cum așa, și îi mai dă drumul? După 10 minute cât am ajuns și noi înapoi în față de am parcat… am zis ca măcar intru să o iau și pe ea, ce vorbești, la intrare mi-a spus paznicul „nu se mai intră, am închis”… Mna șoc… ce sa zic tristă situație și acolo, și asa a rămas, au închis muzica și aia a fost și cu festul numit SILENSIA.

– Tot trebuie să fii nimerit voi și un festival ok!

– Abia la Transylvaliens am avut parte de primul festival în adevăratul sens a cuvântului… cu cei mai prietenoși și grijulii oameni, cel mai fain decor, cea mai faina muzică, cei mai mulți DJ-i buni, aveau și dușuri 🙂 toalete suficiente puse și lângă zona de corturi, locul unde s-a ținut a fost de poveste, undeva lângă Sibiu, era un râu acolo, peisaj excepțional…

– Să înțeleg că acolo v-a plăcut?

– Da, acolo nu am avut nici o problemă, nici gard nu a fost. Au fost doar na, la intrare, 2 gărdulețe, să nu se intre cu mașina – dar asta undeva înainte cu vreo 300 m de unde se deschidea valea. Era main-stage ul. În fata lui era barul, aveau paleți, roti de mașină îmbrăcate în material de stat jos. În dreapta soundului era un fel de dâmbuleț unde erau puse niște balansoare făcute de ei tot din paleți și doi bușteni mai mari, dacă treceai de bar pe dreapta pe cealaltă parte a drumului era ceva de mâncare, aveau ăia cam de toate și calde mereu. Dacă mergeai mai în stânga de vedea cum se oprește dealul în vale…

Am mers pana acolo, puțin în pantă, dar frumos, era umbră, era un leagăn imens făcut din ceva gingii și un buștean, dar mare, prins undeva sus între 2 copaci cu vedere la scenă… Când ma dădeam pe el, cum era deal, ajungeam mai în față și nu mai vedeai nimic sub picioare decât departe, jos… A fost foarte frumos. Noaptea era ditamai focul de tabără, mergea incontinuu, mereu erau oameni acolo și mereu era loc să mai vină și alții. Oamenii care vin la Transylvaliens sunt multi străini, sunt educați, prietenoși, dacă cineva te vede ca stai într-un loc de ceva timp singur, trist, sau nu neapărat trist, dar vine sa te întrebe dacă ai nevoie de ceva, dacă îți e foame, poate ai fost prea beat și ți-ai pierdut banii… Toți erau asa familiari unii cu alții!

Noi am pus cortul mai sus de scenă lângă râu, țin să spun că am avut primii vecini de cort de care m-am „îndrăgostit” Federica și Nils, un cuplu din Germania, au fost atât de drăguți. Am împărțit chestii. Am mâncat împreună, am făcut o tonă de activități cu ei, de la joacă, la mâncare, la dans, la sound. Festivalul ăsta chiar mi-a plăcut și am rămas foarte impresionată de el, susțin acest Transylvaliens din toate punctele de vedere. Ce e drept mă așteptam să fie mai mulți oameni dar nu mulți știu de el, e doar la a V-a ediție, dar sper ca la anu` să vină mai multa lume să umplem toată valea.

O să mai mergi?

– Eu bineînțeles, clar am sa merg din nou. Și sincer dacă relaxare și oameni faini și liniștite, și o stare de spirit aparte, vi-k sugerez cu tot dragul anul viitor. Transylvaliens forever 😍

De la colonia la cartierul Sopor

Deși facebook nu pare mediul cel mai propice pentru dialog (el este, deocamdată, cel mai eficient mediu de propagare a presei online), se întâmplă să primesc uneori reacții interesante la articole. Ca să fac o medie, majoritatea comentariilor sunt suspicioase: oamenilor aproape că li s-a atrofiat gândirea critică, așa că în momentul în care dau de un articol care nu lustruiește suprafața lucrurilor, și la care nu pot da like, sunt de-a dreptul indignați.

Unii își exprimă supărarea direct, cu folosind cu încredere butonul angry, iar alții se miră ce e în neregulă cu tine, dacă asta e „concepția ta despre lume și viață”, că totul e greșit. Ceva mai binevoitori, cunoscuții te întreabă „ce ai tu cu ăia” despre care scrii? Adevărul e că mulți români ar putea trece la islamism, că fundamentaliști sunt deja. Cât despre mine, n-am nimic cu nimeni, ar fi și culmea să pierd timp cu scrisul doar pentru a mă „răzbuna” pe cineva. Un articol fură timp, scrisul ia cel puțin triplu, dacă nu qvadruplu pe cât vă ia cititul său. Dar dau din timpul meu cu drag, și am la final poză și nume, ca dovadă că nu mă ascund după vorbe.

Stimate dle. Marius Oliviu – îmi scrie Dan, un cititor – conținutul articolului mi se pare chiar interesant, însă mi s-a împiedicat citirea în „trauma stradală”. Eu nu m-am împiedicat de punctul de după dle. Imaginați-vă că puteți citi un text mai lung (chiar) și dacă autorul a mâncat o literă. Cei care vor, pricep, plus că eu nu sunt decât un jurnalist de opinie. Nu-mi concep articolele de la zero, că așa mi-a cășunat mie. Ele pornesc, majoritatea, de undeva, de la ceva. În cazul articolului amintit, de la ce vrea să facă Primăria în cartierul Sopor, iar expresia traumă stradală (chiar poetică, în contextul urbanizării forțate) a fost preluată din exprimarea unui arhitect (sic!) sau a unui expert local citat. 

Culmea e că intenția celor care comentează e mereu bună. Dar așa, ca o mică mențiune, nu scriem în piatră aici, pe mici situri sau bloguri. Nu emitem sentințe definitive, ci (ne) punem întrebări cu voce tare, cu nițel spirit critic – atâta cât a mai rămas, că n-a dispărut de tot în marea de like-uri. Da, știm să facem jocuri de cuvinte și ne place să ne mai jucăm cu câteva metafore, că de-aia scriem și nu suntem ocupați să ne uităm în buda altuia. Dacă nu ați prins nici intenția, nici „resorturile intime” (sic!), probabil că ar trebui să vă „regăsiți” în altă parte, nu aici. A scrie pe teme de interes public e mai degrabă despre comunicare, decât despre intimitate. Exprimi opinii personale, desigur – dar nu intime. Iar astea ultimele sunt mai degrabă despre amor, pe care nu-l practic cu administrația locală.

Un alt comentator remarcă faptul că nu e de ajuns să (re)faci de la zero un PUG pentru noul cartier, dacă nu-l legi de oraș cu o cale de acces cu două benzi pe sens. Ceea ce aproape au uitat clujenii, după atâtea blocuri construite între case și cartiere noi apărute în spațiile dintre cartiere, este că, odată cu ridicarea unui nou cartier, planificatorii comuniști trasau și căi de acces, poduri și pasaje de legătură cu orașul. Degeaba faci un cartier aerisit, dacă pui o pâlnie la intrare / ieșirea spre centrul marelui Oraș, sufocând circulația.

Imaginați-vă, dacă un sfert de centură precum Vâlcele-Apahida s-a construit în 7 ani, cu Emil Boc prim-ministru, cât va dura sistematizarea noului cartier, în condițiile în care nu doar existența căii de acces e importantă, ci și lățimea acesteia. În țara în care autostradă înseamnă două benzi pe sens (vezi noua A10, abia deschisă), indiferent că-i vorba de zona Clujului, de București sau Miercurea Sibiului, nu cred ca-n Sopor vor ajunge drumuri mai late de o bandă pe sens.

Probleme pentru un nou festival la Cluj

Niște tineri au organizat weekendul acesta un festival underground la Cluj, în pădurea Hoia, doar că nu le-a prea ieșit. Să fie vorba de efectul pervers al Untold-ului?

Clujul are un nou festival de muzică! au postat fericiți bloggerii locali, preluând naiva reclamă a organizatorilor: „vara aceasta, într-o formă autentică pentru Cluj, WoodTech Festival deschide porțile spre o experiență originală, în inima misterioasei păduri Hoia – Baciu”, bla-bla, bla-bla, șamd.

Reacțiile participanților au fost însă împărțite: clujenii au fost nemulțumiți de programul festivalului, în timp ce tinerii veniți din alte orașe, de organizare. Oana, o clujeancă nemulțumită, a comentat pe pagina festivalului, ne-recomandându-l prietenilor, după experiența din prima zi:

Se termină muzica la 23? Ce treabă e asta? Nu se poate numi festival!

Cei mai dezamăgiți au fost bănățenii, după 5 ore de condus, când au constatat că la două scene din trei au dispărut DJ-ii:

Ar trebui decontate biletele și benzina la cei ce au venit de departe. Acum mai merge doar PSY-u yaay, și ăla în bătaie de joc, pun pariu ca nu o sa mai bage nimeni cu un nume muzică.

Vreți să veniți la cel mai panaramă festival? 🙂 Nu ați auzit încă de  Woodtech? Veniți de departe, haidați să dați bani la organizator și să asistați la cea mai mare glumă din istorie. Vreți să veniți la distracție și la sound? Ei bine puteți venii cu cortul (și nici asta nu e voie, btw. Ne-a spus un polițist ca în mod normal nu am avea voie sa campam aici). Vreți să bateți un drum pe degeaba? Vreți să trăiți ceva cool și sa va jecmănească de bani? Ok, va așteptăm la Woodtech și la anul – au făcut haz de necaz festivalierii.

Nu e frustrare pentru un bilet. E frustrare pentru faptul ca au fost anunțati niste oameni care trebuiau sa pună muzica și nu mai pun. Frustrarea e pentru situatie si sound… Asta în cazul în care na, probabil tu ai venit să îți iei biletu să îl ai amintire și sa pleci… Normal ca lumea își vrea banii înapoi, când nu este nici sound nici fest nici nimic. Tu ce crezi?

Organizatorii au promis că fac refund a doua zi, adică vor returna banii participanților nemulțumiți de line-up. Nu s-au ținut de cuvânt, reducând doar biletul pe o zi de la 49 la 20 de lei, ca să compenseze „plecările”. Dar cea mai cool reacție a fost tot a unui studente din Cluj, probabil prietenă cu organizatorii, băimăreanca elucubrând pe pagina festivalului:

Poate putini cunosc toate etapele, procedurile și pașii pentru organizarea unui eveniment de genul acestuia, dar cu siguranță mai multi dintre noi știm ce înseamna un vis și o idee pe care o dorești transpusă în realitate pentru a o împărtăși cu cei care au aceleasi idealuri în distractie ca și tine.

„Vorbind de așteptări, nu știu care pe care se întrec… pe de o parte ECHIPA de organizare care au muncit pentru a crea mediul și experiența promisă și au investit în asta, este clar, de alta parte festivalierii cu investiția lor pe drum, bilete și alte puncte de vedere care au fost exprimate în comentariile de pe pagina festivalului. Paguba este de ambele părți, dar scopul pentru care am venit la WoodTech Festival, în egală măsură cu care participăm la evenimente de genul, este distracția la unison, este pentru a crea o comunitate de oameni care simt și trăiesc la fel momentele petrecute în același cadru.

Când momentele sunt grele, comunitatea se susține, și deși fiecare își plânge pierderile de diferite feluri, nu se arunca cu hate.

Țin să menționez iar cuvântul ECHIPA, pentru ca nu e vorba de numele aruncate în vânt care au fost menționate, ci de efortul comun si mai ales de echipa formata cu cei care vin pentru distracție și sound, pentru o experiență completă trebuie sa arătăm înțelegere față de cei care au avut curajul să facă pașii pentru a transforma o viziune în realitate pentru voi si noi, și care defapt se gândesc la toate aspectele, mai ales la festivalieri, pentru ca noi am dat șansă și viata acestui vis.

Din păcate mișcările de acest gen primesc mai greu acceptul, sau sunt expuși încercărilor de genul asta, pentru ca e greu să îți faci loc și deși se fac toate demersurile, doar prin consecventa și faptul că rămânem uniți le demonstram celor ce își rezervă dreptul de decizie și autorizație că meritam sa traim la maxim tot pentru ce am venit

#ifyourdreamsdontscareyoutheyarentbigenough, acum ne-au dat un pic cu panică, dar cu ajutorul tuturor o să păstrăm the good #equilibrium on the right #frequency right in the #heartOfTheForest.”

Alte păreri ale participanților, aici.

 

 

Fetițe dulci

— Eu nu v-aș sfătui să intrați în disputa asta, că s-ar putea să ieșiți prost și probabil, să nu mai aveți parte nici de informații, nici de piari… cum le-ați zis?

Ultima remarcă a agentului / funcționarului Bucur (încă nu reușisem să mă opresc asupra unei variante) mă făcu să-mi amintesc de Capitală, numită și Orașul de aur, care se lăuda cu cele mai dulci fetițe din țară. Fete de care nici Metropola, al doilea cel mai mare oraș, zis și Orașul de argint, nu ducea lipsă, la o adică.

Locuitorii celor două Orașe erau printre fericiții bărbați care nu trebuiau să practice turismul sexual, asemeni celor din orașele mici, condamnați la un număr limitat de combinații de x luate câte 2, unde x=numărul de fetițe dulci. Dar nu voiam să schimb vorba, înainte de a afla tot ce se putea despre Compania de bază, iar discuția despre deșeuri mă interesa mai mult decât altceva:

— Nu vreau să fiu rău, dar dacă domnul Președinte ar manageria lucrările la CMID-ul de care ați pomenit, cu același elan cu care și-a construit blocul din centrul Metropolei…

— Fie vorba între noi, se aplecă Feișan peste biroul care ne despărțea, nu Președintele și-a construit blocul din centul – sau mă rog, nu de unul singur, ci împreună cu Baronul, de care sunt convins că ați auzit!

Habar n-aveam ce-l împingea pe agent să facă astfel de afirmații în fața mea, dar pe moment nici nu mă interesa. Intrasem în sfârșit în miezul evenimentelor, aveam ocazia să fac la momentul potrivit, după ce voi descurca toate ițele acestor afaceri încurcate, dezvăluiri fulminante… dar stai! Era cumva Președintele pe făraș?

Pentru că în marele Oraș se practica jocul ăsta, de mazilire a Președinților, în timp ce Primarii aleși erau intangibili. De fapt, dacă stăteam bine să-mi amintesc, fusese mazilit și un Primar, dar era vorba de un interimar care-și făcea afacerile prea pe față, iar toată povestea fusese mai mult un avertisment. În fine, doar așa s-ar fi putut explica toate confidențele agentului: dacă voiau să pună pe foc castanele Președintelui.

— Am auzit de Baron în contextul unei scheme de fraudare a fondurilor primite de la Guvern prin PNDR.

— Asta e doar una din manevrele sale, îmi confirmă Bucur acuratețea auzului. Știu că aveți studii economice la bază. Or, partidele nu au niciun interes în a despărţi administrarea unui județ de interesele de grup.

— Ce legătură au studiile mele economice, cu…

— Vreți să descoperiți mai multe despre Compania de bază, nu? De aceea v-am chemat, pentru că puneați întrebări la înmormântarea directorului. Și ați vorbit cu persoane nepotrivite, care au venit să pârască la noi, care studiem această Companie de aproape 30 de ani. Așa cum ați presupus, istoricul companiei e important pentru a înțelege funcționarea ei. Vă mai amintiți cum se numea manualul din clasa a XI-a de liceu din care ați învățat pentru facultate?

— Economie… politică?

— Exact. Ei bine, acum cele două domenii s-au separat. Compania de bază sau Politica SRL a luat carnea de pe ciolan, iar osul (adică partea nerentabilă) le-a fost aruncat micilor întreprinzători, ca să-l roadă și să-l mai dezvolte un pic, până le cresc dinții.

— Așadar… politicienii locali sunt acționari la Compania de bază?

– continuă aici –

*fragment de roman: „Comoara din marginea Orașului”, în curs de apariție

Alte trei gogoși despre Untold

Am enumerat aici trei din cele mai mari exagerări despre Untold, apărute anul trecut, pe care anul ăsta nu le-au mai prea dat prin comunicatele de presă, iar când le-au pomenit totuși, au făcut-o cam cu jumătate de gură, semn că s-au cam sifonat.

Mă refer la banii intrați (sic!) la bugetul orașului (confundat cu bugetul festivalului), bărbile cu punem Clujul pe harta DJ-ilor de pretutindeni, iar pe locuitorii orașului în afara ei, și cea cu beneficiile mai mari ca dezavantajele – ultima demontată o dată în plus de pista de atletism distrusă de pe Cluj Arena.

Acestea fiind zise, haideți să verificăm următoarele trei gogoși cu care au ieșit în presă PR-iștii festivalului, în frunte cu primarul Emil Boc: cel mai mare festival din Estul Europei  (deci pe harta asta suntem, totuși), Clujul își dublează populația cu ocazia Untold și artiștii de renume mondial prezenți aici.

Cel mai mare festival: primele trei din Europa sunt considerate belgianul Tomorrowland, apoi cel de la Sziget (care strânge pe o insulă peste 560.000 inși, e drept în 7 zile) și EXIT Festival de la Novi Sad, ultimul ieșind anul trecut Best Major Festival. Cum ultimele două sunt din Europa de Est, Untold e doar cel mai mare festival din România – nu se știe pentru cât timp, fiind și cel mai scump. Bugetul pentru Untold sau Electric Castle este ~1200 lei, cu nespUsul depășind în 2018 bugetul necesar pentru Castelul electric. Cam multișor, iar Timișoara vine din urmă.

Clujul își dublează populația cu ocazia Untold, a declarat primarul înainte de începerea ediției din 2018: „practic în incinta festivalului mai intră un oraș de talia Clujului, de 350.000 de locuitori”. Pe bune, cu tot cu Mănăștur, Mărăști, Gheorgheni, Grigorescu? Nici dacă ai lipi acolo, între garduri, toate blocurile lamă din cartierele amintite, nu cred c-ar încăpea acolo un oraș.

Cât de naiv să fii să crezi așa ceva? E ușor să înmulțești 80-90.000 de bilete vândute cu numărul de zile, chit că e absurd. Că vin cam tot aceiași tineri, prea mici fiind fluctuațiile de la o zi la alta. Și chiar dacă ar intra, ce sens ar avea? Ăsta e scopul, să se înghesuie acolo așa, de satisfacția primarului, ca să le facă poze cu telefonul? S-a văzut clar în ultima zi că, dacă în perimetrul încercuit cu oribilele garduri intră 90.000 inși, e greu ca aceștia să se mai și deplaseze între scene. Stau ca sardelele.

Din cei 90.000 cel puțin jumătate sunt clujeni, dar hai să zicem de dragul discuției că ar fi doar 30.000. Musafirii îs atunci 60.000. Să tot fie alții 10.000 care vin de la o zi la alta, că unii au apărut anul ăsta direct de la Tomorrowland și după Untold au plecat la Sziget sau merg la Awake. Deci orașul ăla de talia Clujului înghesuit în centru e de fapt o Albă Iulie sau un cartier al marelui Oraș de pe Someșul mic.

Mulți artiști (de renume mondial), tot mai multe scene. Altă gafă. Adevărul e că perimetrul festivalului devine tot mai neîncăpător de la an la an și e frustrant să mergi lipit de cineva ca să ajungi unde vrei. Treaba asta se leagă de faptul că partenerii sunt cam îngrămădiți, sunt „activări” împrăștiate peste tot iar atât de multe corturi nu sunt deloc plăcute ochiului. Ar putea opta pentru mai multe zone de relaxare în loc de merchandise, pentru că parcul arată mai mult a piață, iar Untold tot mai mult a festival consumerist.

Chiar și vendorii ăia de mâncare, oricât de mult ar mânca oamenii la un festival, sunt prea mulți și unii chiar nu își au rostul acolo. Nu se face nicio selecție la acest capitol și este acceptată cam toată lumea. În fiecare an, Untold arată și se prezintă cam la fel, mai mult sau mai puțin, cu prea mici modificări, iar festivalul cam stagnează – în mare. Singurele schimbări notabile au fost în materie de design al scenelor și pe alocuri câțiva artiști care nu au mai fost până acum, dar atât?

Cu marii artiști hai s-o mai lăsăm că deja măcăne. Nici la capitolul user experience nu vezi mare lucru, doar aceleași roți care se plimbă prin parc, fetele în costume de baie mov și cele pe picioroange. Galaxy Stage e singura scenă cu sonorizare bună. Pentru că da, e la interior, iar zona din Parc alocată festivalului ar trebui restrânsă și păstrată doar pentru check-in, comerț și relaxare. Cluj Arena – o altă gafă, dar hai să zicem că și pista se poate proteja – și Sala Polivalentă ajung. Și puțin respect pentru comunitate, că altfel, Untold o ia rău la vale! Oricum a cam luat-o deja.

Machiata

  • continuare de aici

— Așadar… politicienii locali sunt acționari la Compania de bază?

— S-ar putea spune și așa, dar n-ar fi prea exact. O persoană poate avea acțiuni la mai multe companii (la una singură poate avea 100%), dar și o persoană juridică, cum e Compania de bază, poate fi acționar în altele, cum ar fi: de apă, de salubritate, de transport local, apoi Compania de administrare a domeniului public, a drumurilor publice…

— Astfel că ițele se pot pierde, la câți politicieni sunt de săturat! Of, ce naiv sunt, am crezut că le pot descurca, când colo îs mai multe ghemuri decât mi-aș fi imaginat!

— Da, rețeaua de firme e complicată, la fel și harta intereselor, însă contractele bănoase sunt puține. De exemplu, cele mai bănoase contracte publice din județ au fost două lucrări de infrastructură: aeroportul și CMID. Ambele adjudecate de firme controlate de Baronul lo– cal, care contribuia la pușculița privată a Președintelui.

— Și voi știați toate astea?

— Pe Președinte cu asta l-am înfundat. Cu Baronul a fost mai complicat, pentru că la aeroport ne-a luat prin surprindere când a decis pur şi simplu să construiască altă pistă decât cea din contract. Una cu 50 de milioane de lei mai scumpă. Și după ce a turnat-o, a început să facă presiuni asupra autorităților judeţene s-o pună în legalitate. Și nu s-a oprit aici. Cu de la sine putere, s-a apucat să construiască o platformă de parcare pentru avioane, în interiorul Aeroportului. A urmat accidentul ecologic de la Pata și abia atunci a ieșit la totul la iveală. Un moment, să pun un dialog, scoase agentul o casetă:

<< Auziți. Stai să-ți spun în felul următor, să nu mai cauți dealul, că ți l-am găsit >> se auzi o voce.

— Și unde mi-e dealul? întrebă cealaltă de pe casetă.

<< La Aeroport>>.

< Unde?> se auzi înainte ca Feisan să apese pe buton.

— Fără vreo expertiză sau autorizaţie, firma care construia acel Centru de Management al Deşeurilor, și care era o firmă a Baronului, a excavat mai multe camioane de pământ din dealul de la marginea Gropii de gunoi. Acel pământ a fost transportat la Aeroportul aflat în apropiere şi folosit de altă firmă a Baronului drept umplutură la turnarea pistei. În câteva zile, aceste excavări au destabilizat dealul în asemenea măsură, încât au dus la alunecarea de teren din zona uriașei cantități de gunoi îndesate acolo cu vârf.

Ascultam cu satisfacție informațiile furnizate de Bucur. Nu atât detaliile mă fascinau, cât lumea ascunsă pe care o dezvăluiau, așezându-se ca un puzzle care mi se părea stupid de simplu dar atât de logic, acum. Cum putea fi altfel? mă întrebam. Era atât de rău pe cât putea să fie, îmi spuneam, uimit de cruzimea care se deștepta în mine. Ar fi trebuit în mod normal să fiu îngrozit, dar fiindcă mi se confirmau anumite supoziții despre Oraș, eram chiar amuzat. Probabil că mi se citea și pe chip. Agentul Bucur se ridică și-mi întinse mâna:

— Sunteți dat dracu`, dom scriitor, acu` știți la fel de multe ca mine! Îs curios ce-o să faceți cu toate astea!

— Ce pot să fac eu? m-am mirat de mirarea lui. Și la ce bun, vorba dvs, să mă iau în gură cu PiaRișii sau mai rău, cu PiaRistele?

— Apropo de PiaRiste, căutați-o pe Roxana Cordoș! Salutați-o din partea mea și o să aflați mai multe despre cum circulă propaganda în presă, îmi dădu agentul un sfat la despărțire.

Eram decis să merg până în pânzele albe, așa că i-am urmat sfatul. Așa am făcut cunoștință cu o domniță mustind de spiritualitate – sau poate doar așa mă iluzionam, în speranța că voi afla mai multe.

Roxana era înăltuță, slăbuță, cu părul vopsit într-o discretă tentă roșcată, împletit în codițe care-o făceau să pară mai tânără. Citea ceva când am intrat în biroul ei, așa că i-am putut observa chipul, încadrat de ochelari care-i măreau sau puneau în valoare ochii frumoși și genele lungi. Majoritatea ramelor ascund fie pleoapele, fie genele, fie sprâncenele, dar ale Roxanei, de hipsteriță, îi evidențiau ochii și o făceau chiar mai expresivă decât ar fi fost cu unele banale – sau, cel puțin, așa bănuiam.

M‑a privit cu reticență, până i-am pomenit de agentul Bucur. Atunci m-a invitat să ieșim la un tete-a-tete, probabil ca să nu ne audă cineva din birourile vecine. Roxana lucra într-o clădire mare, cu multe birouri și puține însemne, așa că nu-mi dădeam seama dacă este firma ei, sau doar un spațiu de co-working, cum se practica în marele Oraș.

— Cum vă place cafeaua?

— Machiată, i-am zis – zâmbind.

Zâmbi și ea, și nu știam dacă era un simplu răspuns sau pricepuse aluzia. Avea momente când poza evident, clipind des din pleoapele lungi, și momente de absență, dar pentru mine nu conta. Eram complet sedus de make-upul ei și începeam să mă întreb, câtuși de decent, cum arăta în intimitate. Probabil că avea pur și simplu ochii mari și beliți, dar culorile cu care-și încărcase pleoapele o făceau să pară frumușică.

– continuă aici –

*fragment de roman: „Comoara din marginea Orașului”, în curs de apariție

Compania de bază

  • continuare de aici

— Unde? am riscat eu întrerupându-l iar.

Adevărul e că nu-mi venea să cred ce auzeam.

— Sus, repetă el gestul cu degetul mare, s-a decis să punem orașul pe harta distracției, prin organizarea celor mai grozave evenimente și petreceri estivale…

— A, da! mi-am amintit eu, uitasem că tot ce mișcă în marele Oraș e festival, cu doi străini e deja… internațional, iar marea preocupare a celor de sus e să pună Metropola pe hartă, iar pe locuitorii săi în afara ei, ca iobagi în satul global.

— Un moment, mă întrerupse cu un alt deget (arătătorul), după care își deschise haina, luă un stilou și începu să noteze într-un carnețel de pe birou. — Continuați vă rog, asta cu… globul!

Funcționarul începu să noteze con știincios, așa că mi-am ales cu atenție cuvintele, compunând chiar o introducere:

— Multe descoperiri și invenții au modificat lumea, așa cum a fost ea până acum, ca să ne aducă pe toți din ce în ce mai aproape. Ne-au ținut conectați, indiferent pe ce parte a globului ne-am fi aflat. Acum un sfert de veac construcția era aproape terminată, dar atunci global însemna, eventual, circul Globus, nu-i așa, domnule….?

— Feișan. Bucur Feișan, se prezentă funcționarul automat, în timp ce stiloul său scârțâia pe hârtie.

După ce-și dădu seama că se deconspirase, începu să-mi facă un semn de atenționare cu stiloul, dar l-a ignorat și am decis să continui, așa că instrumentul își reluă scârțâitul pe foile carnețelului.

— …dar lipsea ceva, iar apariția internetului odată cu explozia media și a industriilor informatice au transformat lumea într-un adevărat sat global. Ca orice alt sat, și cel global e locuit de aceleași categorii de oameni: deștepții tribului, ciudații și conformiștii. În satul global timpul, deși tot mai precis măsurat și franjurat, se amestecă. Iar în momentul în care jurnalul de ştiri devine spectacol, exact atunci mass-media își insinuează propriile mesaje, propriile politici, și  principiile satului global devin premizele statului global. Globalizarea își arată limitele tocmai prin lipsa  limitelor pe care le impunea bunul simț sau simțul comun (common sense).

— Da, frumos spus, domnule Sigma, vă mulțumesc că mi-ați împărtășit viziunea dumneavoastră despre satul global, pentru raportul meu.

— Ce raport, bre? m-am scăpat, dacă tot ne ziceam acum pe nume.

— Raportul pe care-l fac zilnic despre dumneata, se apropie Bucur de mine, schimbându-și poziția corpului și limbajul.

În zece minute, eram sigur, urma să ne și tutuim.

— Mă urmăriți, sau după ce? Și pentru ce faceți rapoarte despre mine? am încercat să-l păstrez la o distanță politicoasă, fără a-l jigni, ca să mai aflu ceva.

— Eh, nu vă flatați singur. E vorba de un jurnal al prezenței dumneavoastră online, pe care minunat de albastra rețea virtuală  ni-l furnizează. Eu nu fac altceva decât să clasific și să subliniez opiniile dumneavoastră, în caz că superiorii mei or să le solicite.

— Bine, haideți să revenim la discuția inițială, am încercat să schimb subiectul, puțin deranjat de prostia mea. Spuneați că, încă de la înființare, Compania de bază a orașului se ocupa de distracții?

— Asta ai dedus dumneata! zise Bucur.

Se hotărâse așadar să păstreze limbajul colocvial pe care-l adoptase cu câteva minute înainte, semn că avea impresia unei oarecari superiorități asupra mea.

— Dacă știți de înmormântare, probabil că aveți idee și pentru cine lucrez, de-asta vă interesez – am blufat, într-o încercare de a prelua inițiativa.

— Da, știm că v-a căutat domnul Omega. Sper că nu vă va implica în afacerile sale cam dubioase.

— Nu, dar am să-i culeg și apoi să-i tehnoredactez o carte.

— Ah, își pierdu agentul Feișan aerul atotștiutor, scoțându-și din nou stiloul, întrebându-mă: — Ce carte?

— Habar n-am, că încă n-am început, abia am bătut palma. Atâta știu că e una de istorie.

— Aș putea să vă rog, se întoarse el la pronumele de politețe, să publicați online câteva fragmente, din când în când? Doar ca să ne facem o idee despre ce va fi vorba în romanul domnului Omega.

— Ați putea, dacă aș fi angajatul dumneavoastră, nu al său. Numai că atâta vreme cât el este cel care mă plătește, nu cred c-ar fi corect.

— Asta se poate schimba, își lovi el stiloul de palmă.

— Probabil, nu de asta am spus-o. Până una-alta, aș vrea să întru în subiect, sau să aștept până intră Omega în subiect, înainte să vând pielea ursului din pădure.

— Mi se pare corect, încuviință agentul.

— Iar după ce o să am ceva interesant, aș putea să pun online, dar numai la schimb cu alte informații, la fel de interesante și relevante pentru mine.

— La ce vă referiți? mă întrebă Feișan.

Eram bucuros că luasem inițiativa și reușisem să-mi recuperez statutul, ca și distanța față de agent. În sfârșit, nu mai făcea pe familiarul cu mine.

— Ați început să spuneți ceva despre cinci milioane de euro dintr-un cont. Îmi amintesc că am citit și eu ceva despre asta, în presa locală.

— Eh, nu vă luați după ce scrie presa locală, făcu un semn de lehamite Bucur Feișan.

— Înțeleg că nu aveți o părere bună despre ei. Dar știți cum se zice, nu iese fum fără foc, am încercat eu să nu divaghez de la subiect.

— Personal, apreciez presa locală – chiar îmi place să țin în mână un ziar tipărit în weekend, pe terasă, la o cafea. Așa că sunt unul din puținii care încă mai dau bani pe așa ceva. Știți probabil care este situația din domeniul vânzărilor de carte?

— Da, la fel e și acolo: se vând, dar nu prea se cumpără!

— Ei, din punct de vedere profesional, presa locală nu ne ajută cu nimic. Vagi articole de opinie, foarte rare reportaje, cât despre știri, majoritatea sunt preluate din presa centrală online. Nu că n-am avea știri, dar nu știm pe plan local decât să le colportăm. Fără vreo opinie, le plimbă de la o publicația la alta cu mici modificări, pe la titlu, cu câteva greșeli gramaticale în plus sau în minus, erori de tastare și cam atât – în esență, aceeași știre se plimbă vreme de trei zile în toate cele 10 cotidiane mari și până la sfârșitul săptămânii o preiau și celelalte 10 mai mici, ca și săptămânalele…

– continuă aici

*fragment de roman: „Comoara din marginea Orașului”, în curs de apariție

Untold și presa clujeană

Presa clujeană tratează Untold, an de an, după cum vine valul: dacă prin 2016 a început vreunul să scrie că au fost neclarități cu finanțarea festivalului, s-au luat și ceilalți după el. Din 2017, momiți cu câte un bilet de acces, au început să enumere câte scene și câți artiști de renume mondial vin aici și să înmulțească numărul de participanți cu numărul de zile.

Dacă luai de bun tot ce se scria atunci, puteai crede că la Untold intră încă un oraș de mărimea Clujului, iar festivalul aduce atâtea beneficii orașului, încât mai că-ți părea vreun eveniment caritabil. În timp, propaganda s-a mai calmat, după câteva articole declarate „critice” la adresa festivalului. Dar în Cluj nu critica este problema, ci tocmai lipsa gândirii critice.

Puținii cititori (la fel de puțin ca și adevărații jurnaliști), cască gura doar la poze și la expresii standard, lansate în spațiul public cu scop propagandistic, fără prea mult sens, la o privire cât de cât atentă: punem Clujul pe hartă, milioane de euro, bani intrați la bugetul local, artiști de renume mondial – sutimi de adevăr amestecate cu zeci de minciună.

Concluzia: spiritul critic se pierde, ba mai mult, ca efect direct al rețelelor sociale (în care fiecare participant se învăluie în propria bulă), orice opinie, indiferent cât ar fi de argumentată, sperie. Oamenii nu mai știu să citească ori să înțeleagă idei noi, ci doar să dea like la postări cu care sunt dinainte de acord sau block. Oricum, din partea „cititorilor” de facebook nu poți avea prea multe așteptări. Sunt postări cu sute de reacții și doar câteva zeci de citiri, semn că sunt mult mai mulți cei care urmăresc pozele și titlul, decât cititorii de conținut.

Au apărut și câteva articole ale jurnaliștilor locali, critice la modul timid, dubitativ (gen Untold cu bune și cu rele) sau interogativ. Cele două care mi-au atras atenția aparțin unora din cei mai buni presari din oraș, și mă refer aici la Gabriela Dragotă de la Ziar de Cluj și Radu Hângănuț de la Transilvania Reporter. Gabriela Dragotă, care scria anul trecut despre „haterii de serviciu care latră de după gard”, a fost anul acesta în Cehia unde și-a dat seama că Untold și Electric Castle mai au de învățat, așa că și-a mai nuanțat poziția.

Radu Hângănuț, într-un articol aproape „critic”, strecoară și o săgeată la adresa celor care au ceva de spus despre festival, ca să pară echidistant: cum că n-ar trebui să ridice problema doar cu puțin timp înainte, în timpul festivalului, cât sunt deranjați de zgomot, sau la câteva zile după, ci tot timpul anului. Pe bune, nu sună puțin aiurea? Când oleacă mai logic ar fi ca tocmai cei care au „generat” problema și care – mai ales – încasează bani grei de pe urma ei, să o și rezolve, pentru că este problema lor LEGALĂ.

Ce ar mai trebui, după asemenea jurnaliști, să facă „activiștii” civici: să se lase de serviciu și să se dedice trup și suflet rezolvării problemelor pe care le are Untold cu cetățenii Clujului? Ca observator neimplicat în organizarea festivalului, de ce n-ar fi suficient să-ți faci datoria civică de a sesiza, în timpul tău liber, ce nu este în regulă acolo? De reținut că jurnaliștii amintiți au scris aceste articole „de opinie” în publicațiile la care lucrează, în timpul programului, și nu în timpul lor liber – adică dezinteresat.

Când sunt mii de oameni implicați aici și zeci de mii de participanți, ce ar avea activistul de făcut, în plus față de toți cei enumerați? Mai exact: să se bată cu morile de vânt, să discute cu mii de oameni sau să-i caute pe organizatori prin oraș, pe unde au sediul (adică în Parcul mare) și să-i „convoace” la dezbateri? Cei ce susțin asta sunt sau naivi, sau confundă bunele intenții cu altceva.