Machiaj

*continuare de aici.

Acum totul este imagine, machiaj, și orice devine la un moment dat parte a unei strategii de brand. Nici marele Oraș nu mai e doar un simplu oraș, ci o imagine machiată, iar Primarul său, mai mult un brand, decât o persoană, care merge la marea Petrecere să se „activeze”, ca orice alt brand. După „Zilele orașului” și alte petreceri gratuite, marele Oraș patentase party-urile plătite.

I-am zis Roxanei că vreau să mă mai gândesc la propunerea ei și am plecat să ascult râul care purta noul meu destin. Dacii îngropau sub râuri aur și argint drept ofrande aduse lui Zalmoxe, iar apele erau considerate locuințe ale zeilor. Astăzi, românul consideră râul un fel de gaură neagră în care orice colac de WC aruncat se poate dematerializa și va dispare în eternitate. Doar râul știe că lucrurile nu stau chiar așa.

Chiar dacă prin centrul Orașului apele poartă doar câte-un PET rătăcit, aruncat probabil de un ciumpalac supărat că a pierdut la păcănele, deșeurile se adună și rămân agățate de crengi în cartiere. Gunoaiele, împreună cu cele câteva sute de societăți industriale din marele Oraș și din celelalte mai mici care-și toarnă otrăvurile direct în el, au transformat Râul într-o apă din care nu ți-ai lăsa nici dușmanii să se adape. Încercam să-mi dau seama, privindu-l, cum arată lumea  în mișcare.

Aflasem că în marele Oraș se întâmplau tot felul de lucruri, pe care le urmăream cu impresia c-o să am puterea să le descriu cândva în cărțile mele. Dar la sfârșitul zilei se găseau mereu alte lucruri de planificat pentru mâine, așa că am început să scriu tot mai puțin, și direct pe PC, nu pe foi, ca să nu mai pierd timp la transcriere. De fiecare dată când îmi treceam cuvintele în Word aveam senzația că își pierd mare parte din strălucirea și puterea de fascinație. Frazarea devenea mai exactă și mai condensată dar, în același timp, scrisul își pierdea strălucirea, devenind o relatare precisă și rece. Devenisem și eu mai rece?

Eu, care mă trezeam în fiecare dimineață cu speranța că o să fiu altceva, nu doar altcineva, mai decisă cu tot ce ține de viața din Oraș. Dar eram aceeași Ana, de pe alt râu, care trecea tot printre dealuri, doar că mai în vale, mai jos, mai mare și mai frumos. Sau cel puțin așa se vedea de sus, de pe unul din podurile lui de piatră, intrate an de an în renovare, pentru că apa le eroda. Cândva pe aici trecea un râu, care nu era Nilul dar tot era important pentru oameni, pentru că le uda grădinile și le transporta sarea. Nu era el Nilul, dar pe un mal și pe celălalt se așezau oameni, care azi merg la malluri și au uitat de râuri.

Ridic ochii: majoritatea clădirilor, vopsite altădată în nuanțe vii, au azi culoarea prafului. Când stai la o terasă, sau dacă vizitezi Orașul noaptea, e chiar frumos. Privindu-l însă în detalii, precum apele învolburate ale râului sau cenușiul clădirilor, nu mai e chiar așa. Aici încercasem eu să scap de gândurile mele, ca să dau de problemele altora. Când oamenii nu erau așa mulți, numele lor conta ceva mai mult decât CNP-ul, precum numele râurilor și ale locurilor pe unde treceau. Și altcândva pe aici trecea un râu și locuiau niște oameni. Râul era probabil la fel de agitat, dar oamenii mai puțini.

Am înțeles atunci ce greșeală făcusem cu mutarea dintr-un mic oraș aflat pe un Râu mare, într-un mare Oraș scăldat de un mic râu și câteva canale secate. Aglomerarea urbană mi se păruse mai importantă decât apa pe malul căreia se așeza. Dar apa nu mai juca acum cine știe ce rol, decât poate de colector, iar orașul, marele Oraș în care-mi mutasem destinul, nu era decât un imens deversor de mizerii și orgolii mai mari decât putea duce un râu așa mic, precum era cel pe malul căruia încercam eu să mă adun.

Mi-am amintit, cu ultima fărâmă de optimism risipit de scâncetul agitat al apei, ce primisem cu adevărat de la viață, ce așteptări aveam și de ce venisem aici. Pentru oamenii și libertatea pe care locul mi-o sugera, ca să descopăr că libertățile păleau și despre oamenii locului nu știam nimic, și nici n-aș fi aflat mare lucru dacă nu mi-ar fi zis câte ceva Machiata.

*fragment de roman: „Comoara din marginea Orașului”, în curs de apariție

– continuă aici –

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *