Imobilul și imobiliarul clujean

Mari proteste la Berlin săptămâna trecută, iscate de „nebunia chiriilor”. Spre deosebire de berlinezi, clujenii nu par îngrijorați. Dimpotrivă, la Cluj ne fălim de fiecare dată când orașul ajunge iar primul, undeva, pe o hartă. Și asta, indiferent că e vorba de harta DJ-ilor de pretutindeni sau alta, a scumpeturilor – hartă să fie, cu noi acolo, bine înfipți în ea.

Când vine vorba de topurile europene, umorul clujeanului amorțește brusc, cu Europa nu-i de glumit! În naivitatea lor, locuitorii metropolei de pe Someșul Mic își închipuie Uniunea Europeană asemeni cartierului de pe unul din dealurile care le-mprejmuie orașul, sau ca pe un club select unde am fost invitați. Unde toată lumea respectă regulile, și trebuie să le respectăm și noi, cei aflați la a doua sau a treia generație de la opincă, pentru a nu fi „expulzați” cumva.

Cam ăsta e și nivelul pseudo-dialogului politic purtat de reprezentanții României în Parlamentul European. Dac-ar ieși câțiva prin Cluj să protesteze pe tema locuințelor prea scumpe, sau chiriilor nesimțite, le-ar sări lumea-n cap: comuniștilor! În România, membrul UE ai cărui locuitori au cel mai mare procent de locuințe în proprietate, așa ceva nu se va întâmpla prea curând. Dar la Berlin, cu frau Merkel, cum e posibil? Pur și simplu berlinezii le cer autorităților să se implice, să construiască locuințe social; ei le fac „aleșilor” agenda politică, și nu viceversa, cum se-ntâmplă pe-aici.

Cu o zi înainte să plece Nokia de la Jucu, reprezentanții companiei erau în vizită la oficialitățile Clujului, cerând noi reduceri de taxe pentru a păstra locurile de muncă aici. Decizia închiderii fabricii din România nu s-a luat însă pe plan local, ci a ținut de poziția companiei pe piața globală: telefoanele produse aici pur și simplu nu se mai căutau. Fabrica mutată la Jucu funcționase înainte la Bochum, aproape de Dortmund.

Închiderea ei a provocat valuri de proteste și s-a lăsat cu 60 de salarii compensatorii pentru nemți. Salariații de la Jucu s-au mulțumit cu „între trei şi şapte sau opt”, după ce CJ anunțase că negociază de la 20. Majoritatea au primit, desigur, doar trei. Pentru că imobiliarul clujean, bun să ceară o căruță de bani la Untold, devine imobil când vine vorba de drepturile concetățenilor săi. Dac-o să mă afecteze pe mine? se gândește el, poate.

Sau cine știe ce altceva, gen: mie să-mi fie bine. Și uite-așa, din bine-n bine, Clujul stă de vreo câțiva ani prin topuri, și dorite și nedorite: este orașul cu cel mai curat aer din Europa și cu cele mai scumpe apartamente din România. Sunteți tari voi pe-acolo pe la Cluj, îl invidiază cei de prin alte județe, vă faceți metrou – neștiind că tema asta apare la fiecare 4 ani și, mai nou, chiar cu un an înainte de campanie, cu monorailul drept cireașă pe tortul promisiunilor.

Iar clujeanul e tare precum untul: cum îi arăți o pâine, cum se întinde, docil. Uneori, mai cere și câte-o cană de lapte.

Leave a Reply