Despărțire II

continuare de aici:

Dar nu toți cei care locuiau acolo aparțineau aceluiași oraș fictiv, un fel de Gotham city sau Metropolis, o parodie a marii  Metropole ardelene cu care se învecina și despre care nimeni nu îndrăznea să spună nimic rău, nici chiar în nopțile târzii, atunci când bașii se-auzeau până dimineața.

Dar ce poți să spui despre asta într-un oraș condus, sau mai degrabă guvernat fără nicio discreție de un fost baterist; sau basist? Nu eram foarte sigură de talentele muzicale ale primarului, știam doar că acesta cântase într-o trupă din capitală, și rămăsese pasionat de muzică. Dar nu era deloc o muzică a sferelor cea pe care o promova domnia sa, micul-mare primar, ci una ce mai degrabă-i îndobitocea pe alegătorii domniei sale discreționare.

Era bine că-mi găsisem un job în afara presei, mă gândeam în bus, privind pe geam străzile aglomerate ale Orașului și dându-mi seama că de îndată ce mă gândeam la politică mă ambalam. Era mai bine pentru mine să evit presa locală, fiindcă toate ideile astea de Angela merge prea departe mi-ar fi adus destui dușmani.

După cum începusem să-mi dau seama, marele Oraș era unul închis, plin de sinecuriști și pazinici ai administrației locale, gata să-ți sară la beregată dacă li se năzărea că o vinitură-și permite să le denigreze „idolul”, omul providențial care le punea lor pâinea pe masă și Orașul, pe harta Europei.

Cu toate pretențiile sale, provincialismul era încă la putere, iar locuitorii-i întâmpinau cu pâine și cu sare pe oficialii europeni rătăciți pe aici. Un amic de-al meu, blogger dinainte ca ocupația asta să intre în derizoriu, inventase chiar un cuvânt compus pentru conțăranii noștri (cum le mai ziceam eu concetățenilor din micul nostru oraș): țărășeni.

Adică un fel de orășeni așa mai de țară sau, mai degrabă, niște țărani care locuiesc și ei în micul oraș, dar trăiesc aici ca la țară. Nu un fel de town life, ci de life in town. Asta pentru că, în urmă cu o generație, două, s-au scurs în orașe țăranii de pe satele din jur pentru a munci în fabrici și uzine. Au fost colonizați în blocuri, unde s-au amestecat cu românii aduși de industrializare din toată țara. Singurul lucru bun este că de-aici a rezultat un mixaj interesant, un metisaj genetic românesc, absolut original.

Dar micii orășeni au rămas în continuare ne- sau slab adaptați la viața citadină. Au continuat să crească, de exemplu, animale printre blocuri. Sub geamul apartamentului în care stăteam, nu foarte la marginea micului oraș, funcționase ani de zile o cocină de porci. Grohăiau și guițau tot timpul, și rahatul lor mirosea, la câțiva metri de geamul meu de la bucătărie. Mai spre periferie viața la țară își intrase complet în drepturi.

Tractoare și căruțe, cai, vaci, găini și alte vietăți tipice agriculturii de subzistență rurală și semi-urbană de pe la noi. Apoi, micii orășeni, conțăranii sau țărășenii (cum le zicea amicul meu), locuiau în gospodării patriarhale, în familii patrilineare, câte trei generații. De aceea fast-food-ul sau bonele erau ceva rar în micul nostru oraș, ridicat totuși la rang de municipiu. Oamenii mâncau acasă, bunicile gătau și le creșteau copii.

Micul oraș sfida timpul istoric, modul și ritmul de viață specifice secolului XXI. Locuitorii săi nu făceau altceva decât să simuleze sau să ia în derizoriu viața citadină în timp ce aventura supremă, maxima declarație de independență a cuplurilor tinere, era să-și amenajeze două sau trei încăperi cu intrare separată în casa părintească. Sau, eventual, să o mansardeze.

De-aia nu exista nici piață imobiliară în micul Oraș, după cum îmi povestise unul din la fel de micii săi magnații, ajuns investitor de ocazie, după ce-l prostise un agent imobiliar. Înainte să ridice el prima casă pe un teren de la marginea micului oraș, îl chemase la fața locului pe singurul agent pripășit acolo, după ce făcuse ceva mimașuri prin metropolă.

— Ce zici, Cornele? Dacă fac aici o casă așa și-așa, și ți-o dau la vânzare cu 40.000 de euro, în cât timp o dai?

— Ei, la banii ăștia în 2-3 luni o vindem!

— Și dacă o scoatem la vânzare cu 35.000 de euroi?

— Într-una, maxim două luni?

Așa că omul cu bani se apucase de construit casa, vândută cu 32.000 peste mai bine de 4 luni. Dar așa e orice început, mai dificil…

*fragment de roman: „Comoara din marginea Orașului”, în curs de apariție

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *