Curiozitate și motani

Mi se părea inofensiv, aveam tot controlul, dar eram și curioasă. O curiozitate bolnavă: ce-i putea spune el uneia ca mine și ce-i putea face, la urma urmei? Aveam ocazia să mă joc cu el precum o pisică. Iar el, ca un motan mustăcios ce era, putea să-ncerce același joc, crezându‑mă un șoricel inofensiv. Chit că n-avea nicio șansă.

— Boss, v-am mai zis că-mi plac textele dvs, dar știu că puteți mai mult! Chiar și pe post de aluzii la telefon, tot merit mai mult decât un și eu, nu credeți?

— Bine Ana, dar nu așa, fată! Ne vedem la birou, sau vin să te iau de undeva?

— Sunt la podul de pe Ampoi, mi-a scăpat vorba.

Mi-am dat seama că mințeam – eram sub pod – dar nu asta era important, ci faptul că-i divulgasem locația. Voiam să vină? În cinci minute era pe pod, fără șofer, uitându-se după mine, timp în care abia apucasem să îmi curăț puțin pantofii cu toc.

— N-am chef de un discurs prea lung, l-am avertizat.

Mustăcea, dând alt sens cuvintelor mele.

— Nu e ca și cum n-ar fi nimic de spus!

— De spus ar fi multe, numai cu tine nu știu de unde să-ncep, începu el. — Am sperat mereu că noi doi am putea avea un dialog personal, dincolo de problemele de serviciu și din familie…

— Eu nu m-am gândit niciodată la una ca asta…

— Știu, tocmai de-asta încerc să nu mă precipit. Știi și tu care-i situația în orașul ăsta mic, unde toată lumea știe pe toată lumea și bârfele circulă mai rapid decât un anunț oficial. Ce făceai acolo jos, la apă?

— Îmi place să ascult cum curge, mă duce undeva.

— Te golește de gânduri, sau te face să visezi? Mie-mi place să înot dimineața. Mă simt mai ușor cu câteva kilograme după fiecare lungime de bazin!

— Nu, apa îmi amintește de trecut! Suntem atenți la momente, dar ratăm semnificația lor, de care ne dăm seama abia după ce trec.

— Și ce dacă, Ana? N-ai senzația că ai trăit deja tot ce puteai trăi, și ai făcut tot ce era de făcut?

— Poate ai tu senzația asta, șefu`…

— Hai, mai lasă-mă cu șefu`. Spune-mi Gheorghe, sau Ghiță, ca toată lumea, ne știm de atâta vreme!

— Gheorghe? Nu cred, poate Jorj, l-am privit ironică.

— Azi ești în ziua liberă, așa că poți să faci ce vrei și să-mi zici cum vrei. Da` tot nu mi-ai răspuns.

— De ce mă inspiră apa? Mi-or fi rămas mai multe de făcut decât ție, Jorj. Sau fiindcă-mi amintesc de când eram parte din marele tot, și nu vreau să uit?

— Nici eu nu vreau să uit. Da` știu că tot ce urmează e o mică parte din ce-a fost, din marele tot, cum spui nu.

— N-am chef de un discurs prea lung, l-am avertizat.

Mustăcea, dând alt sens cuvintelor mele.

— Nu e ca și cum n-ar fi nimic de spus!

— De spus ar fi multe, numai cu tine nu știu de unde să-ncep, se codi el. — Am sperat mereu că noi doi am putea avea un dialog personal, dincolo de problemele de serviciu și din familie…

— Eu nu m-am gândit niciodată la una ca asta…

— Știu, tocmai de-asta încerc să nu mă precipit. Știi și tu care-i situația în orașul ăsta mic, unde toată lumea știe pe toată lumea și bârfele circulă mai rapid decât un anunț oficial.  Ce făceai acolo jos, la apă?

— Îmi place să ascult cum curge, mă duce undeva.

— Te golește de gânduri sau te face să visezi? Mie îmi place mai nou să înot dimineața. Mă simt mai ușor cu câteva kilograme după fiecare lungime de bazin…

— Nu, n-am eu atâta timp… Apa îmi amintește de trecut. Suntem atenți la momente și ratăm semnificația lor, de care ne dăm seama abia după ce trec.

— Și ce dacă, Ana? N-ai senzația că ai trăit deja tot ce puteai trăi, și ai făcut tot ce era de făcut?

— Poate ai tu senzația asta, șefu`…

— Hai, mai lasă-mă cu șefu`. Spune-mi Gheorghe, sau Ghiță, ca toată lumea, ne știm de atâta vreme!

— Gheorghe? Nu cred, poate Jorj, l-am privit ironică.

— Azi ești în ziua liberă, așa că poți să faci ce vrei și să-mi zici cum vrei. Da` tot nu mi-ai răspuns.

— De ce mă inspiră? N-am senzația ta că gata, le-am făcut pe toate! Mie mi-or fi mai rămas multe de făcut, Îmi amintesc că eram parte din tot, și nu vreau să uit…

— Nici eu nu vreau să uit. Da` știu că tot ce urmează i-o mică parte din ce-a fost, din marele tot, cum spui nu.

      – continuă aici

* fragment din ORASUL imPOSIBIL, roman în curs de apariție. © foto: Crina Prida

Leave a Reply