De la colonia la cartierul Sopor

Deși facebook nu pare mediul cel mai propice pentru dialog (el este, deocamdată, cel mai eficient mediu de propagare a presei online), se întâmplă să primesc uneori reacții interesante la articole. Ca să fac o medie, majoritatea comentariilor sunt suspicioase: oamenilor aproape că li s-a atrofiat gândirea critică, așa că în momentul în care dau de un articol care nu lustruiește suprafața lucrurilor, și la care nu pot da like, sunt de-a dreptul indignați.

Unii își exprimă supărarea direct, cu folosind cu încredere butonul angry, iar alții se miră ce e în neregulă cu tine, dacă asta e „concepția ta despre lume și viață”, că totul e greșit. Ceva mai binevoitori, cunoscuții te întreabă „ce ai tu cu ăia” despre care scrii? Adevărul e că mulți români ar putea trece la islamism, că fundamentaliști sunt deja. Cât despre mine, n-am nimic cu nimeni, ar fi și culmea să pierd timp cu scrisul doar pentru a mă „răzbuna” pe cineva. Un articol fură timp, scrisul ia cel puțin triplu, dacă nu qvadruplu pe cât vă ia cititul său. Dar dau din timpul meu cu drag, și am la final poză și nume, ca dovadă că nu mă ascund după vorbe.

Stimate dle. Marius Oliviu – îmi scrie Dan, un cititor – conținutul articolului mi se pare chiar interesant, însă mi s-a împiedicat citirea în „trauma stradală”. Eu nu m-am împiedicat de punctul de după dle. Imaginați-vă că puteți citi un text mai lung (chiar) și dacă autorul a mâncat o literă. Cei care vor, pricep, plus că eu nu sunt decât un jurnalist de opinie. Nu-mi concep articolele de la zero, că așa mi-a cășunat mie. Ele pornesc, majoritatea, de undeva, de la ceva. În cazul articolului amintit, de la ce vrea să facă Primăria în cartierul Sopor, iar expresia traumă stradală (chiar poetică, în contextul urbanizării forțate) a fost preluată din exprimarea unui arhitect (sic!) sau a unui expert local citat. 

Culmea e că intenția celor care comentează e mereu bună. Dar așa, ca o mică mențiune, nu scriem în piatră aici, pe mici situri sau bloguri. Nu emitem sentințe definitive, ci (ne) punem întrebări cu voce tare, cu nițel spirit critic – atâta cât a mai rămas, că n-a dispărut de tot în marea de like-uri. Da, știm să facem jocuri de cuvinte și ne place să ne mai jucăm cu câteva metafore, că de-aia scriem și nu suntem ocupați să ne uităm în buda altuia. Dacă nu ați prins nici intenția, nici „resorturile intime” (sic!), probabil că ar trebui să vă „regăsiți” în altă parte, nu aici. A scrie pe teme de interes public e mai degrabă despre comunicare, decât despre intimitate. Exprimi opinii personale, desigur – dar nu intime. Iar astea ultimele sunt mai degrabă despre amor, pe care nu-l practic cu administrația locală.

Un alt comentator remarcă faptul că nu e de ajuns să (re)faci de la zero un PUG pentru noul cartier, dacă nu-l legi de oraș cu o cale de acces cu două benzi pe sens. Ceea ce aproape au uitat clujenii, după atâtea blocuri construite între case și cartiere noi apărute în spațiile dintre cartiere, este că, odată cu ridicarea unui nou cartier, planificatorii comuniști trasau și căi de acces, poduri și pasaje de legătură cu orașul. Degeaba faci un cartier aerisit, dacă pui o pâlnie la intrare / ieșirea spre centrul marelui Oraș, sufocând circulația.

Imaginați-vă, dacă un sfert de centură precum Vâlcele-Apahida s-a construit în 7 ani, cu Emil Boc prim-ministru, cât va dura sistematizarea noului cartier, în condițiile în care nu doar existența căii de acces e importantă, ci și lățimea acesteia. În țara în care autostradă înseamnă două benzi pe sens (vezi noua A10, abia deschisă), indiferent că-i vorba de zona Clujului, de București sau Miercurea Sibiului, nu cred ca-n Sopor vor ajunge drumuri mai late de o bandă pe sens.

Alte trei gogoși despre Untold

Am enumerat aici trei din cele mai mari exagerări despre Untold, apărute anul trecut, pe care anul ăsta nu le-au mai prea dat prin comunicatele de presă, iar când le-au pomenit totuși, au făcut-o cam cu jumătate de gură, semn că s-au cam sifonat.

Mă refer la banii intrați (sic!) la bugetul orașului (confundat cu bugetul festivalului), bărbile cu punem Clujul pe harta DJ-ilor de pretutindeni, iar pe locuitorii orașului în afara ei, și cea cu beneficiile mai mari ca dezavantajele – ultima demontată o dată în plus de pista de atletism distrusă de pe Cluj Arena.

Acestea fiind zise, haideți să verificăm următoarele trei gogoși cu care au ieșit în presă PR-iștii festivalului, în frunte cu primarul Emil Boc: cel mai mare festival din Estul Europei  (deci pe harta asta suntem, totuși), Clujul își dublează populația cu ocazia Untold și artiștii de renume mondial prezenți aici.

Cel mai mare festival: primele trei din Europa sunt considerate belgianul Tomorrowland, apoi cel de la Sziget (care strânge pe o insulă peste 560.000 inși, e drept în 7 zile) și EXIT Festival de la Novi Sad, ultimul ieșind anul trecut Best Major Festival. Cum ultimele două sunt din Europa de Est, Untold e doar cel mai mare festival din România – nu se știe pentru cât timp, fiind și cel mai scump. Bugetul pentru Untold sau Electric Castle este ~1200 lei, cu nespUsul depășind în 2018 bugetul necesar pentru Castelul electric. Cam multișor, iar Timișoara vine din urmă.

Clujul își dublează populația cu ocazia Untold, a declarat primarul înainte de începerea ediției din 2018: „practic în incinta festivalului mai intră un oraș de talia Clujului, de 350.000 de locuitori”. Pe bune, cu tot cu Mănăștur, Mărăști, Gheorgheni, Grigorescu? Nici dacă ai lipi acolo, între garduri, toate blocurile lamă din cartierele amintite, nu cred c-ar încăpea acolo un oraș.

Cât de naiv să fii să crezi așa ceva? E ușor să înmulțești 80-90.000 de bilete vândute cu numărul de zile, chit că e absurd. Că vin cam tot aceiași tineri, prea mici fiind fluctuațiile de la o zi la alta. Și chiar dacă ar intra, ce sens ar avea? Ăsta e scopul, să se înghesuie acolo așa, de satisfacția primarului, ca să le facă poze cu telefonul? S-a văzut clar în ultima zi că, dacă în perimetrul încercuit cu oribilele garduri intră 90.000 inși, e greu ca aceștia să se mai și deplaseze între scene. Stau ca sardelele.

Din cei 90.000 cel puțin jumătate sunt clujeni, dar hai să zicem de dragul discuției că ar fi doar 30.000. Musafirii îs atunci 60.000. Să tot fie alții 10.000 care vin de la o zi la alta, că unii au apărut anul ăsta direct de la Tomorrowland și după Untold au plecat la Sziget sau merg la Awake. Deci orașul ăla de talia Clujului înghesuit în centru e de fapt o Albă Iulie sau un cartier al marelui Oraș de pe Someșul mic.

Mulți artiști (de renume mondial), tot mai multe scene. Altă gafă. Adevărul e că perimetrul festivalului devine tot mai neîncăpător de la an la an și e frustrant să mergi lipit de cineva ca să ajungi unde vrei. Treaba asta se leagă de faptul că partenerii sunt cam îngrămădiți, sunt „activări” împrăștiate peste tot iar atât de multe corturi nu sunt deloc plăcute ochiului. Ar putea opta pentru mai multe zone de relaxare în loc de merchandise, pentru că parcul arată mai mult a piață, iar Untold tot mai mult a festival consumerist.

Chiar și vendorii ăia de mâncare, oricât de mult ar mânca oamenii la un festival, sunt prea mulți și unii chiar nu își au rostul acolo. Nu se face nicio selecție la acest capitol și este acceptată cam toată lumea. În fiecare an, Untold arată și se prezintă cam la fel, mai mult sau mai puțin, cu prea mici modificări, iar festivalul cam stagnează – în mare. Singurele schimbări notabile au fost în materie de design al scenelor și pe alocuri câțiva artiști care nu au mai fost până acum, dar atât?

Cu marii artiști hai s-o mai lăsăm că deja măcăne. Nici la capitolul user experience nu vezi mare lucru, doar aceleași roți care se plimbă prin parc, fetele în costume de baie mov și cele pe picioroange. Galaxy Stage e singura scenă cu sonorizare bună. Pentru că da, e la interior, iar zona din Parc alocată festivalului ar trebui restrânsă și păstrată doar pentru check-in, comerț și relaxare. Cluj Arena – o altă gafă, dar hai să zicem că și pista se poate proteja – și Sala Polivalentă ajung. Și puțin respect pentru comunitate, că altfel, Untold o ia rău la vale! Oricum a cam luat-o deja.

Compania de bază

  • continuare de aici

— Unde? am riscat eu întrerupându-l iar.

Adevărul e că nu-mi venea să cred ce auzeam.

— Sus, repetă el gestul cu degetul mare, s-a decis să punem orașul pe harta distracției, prin organizarea celor mai grozave evenimente și petreceri estivale…

— A, da! mi-am amintit eu, uitasem că tot ce mișcă în marele Oraș e festival, cu doi străini e deja… internațional, iar marea preocupare a celor de sus e să pună Metropola pe hartă, iar pe locuitorii săi în afara ei, ca iobagi în satul global.

— Un moment, mă întrerupse cu un alt deget (arătătorul), după care își deschise haina, luă un stilou și începu să noteze într-un carnețel de pe birou. — Continuați vă rog, asta cu… globul!

Funcționarul începu să noteze con știincios, așa că mi-am ales cu atenție cuvintele, compunând chiar o introducere:

— Multe descoperiri și invenții au modificat lumea, așa cum a fost ea până acum, ca să ne aducă pe toți din ce în ce mai aproape. Ne-au ținut conectați, indiferent pe ce parte a globului ne-am fi aflat. Acum un sfert de veac construcția era aproape terminată, dar atunci global însemna, eventual, circul Globus, nu-i așa, domnule….?

— Feișan. Bucur Feișan, se prezentă funcționarul automat, în timp ce stiloul său scârțâia pe hârtie.

După ce-și dădu seama că se deconspirase, începu să-mi facă un semn de atenționare cu stiloul, dar l-a ignorat și am decis să continui, așa că instrumentul își reluă scârțâitul pe foile carnețelului.

— …dar lipsea ceva, iar apariția internetului odată cu explozia media și a industriilor informatice au transformat lumea într-un adevărat sat global. Ca orice alt sat, și cel global e locuit de aceleași categorii de oameni: deștepții tribului, ciudații și conformiștii. În satul global timpul, deși tot mai precis măsurat și franjurat, se amestecă. Iar în momentul în care jurnalul de ştiri devine spectacol, exact atunci mass-media își insinuează propriile mesaje, propriile politici, și  principiile satului global devin premizele statului global. Globalizarea își arată limitele tocmai prin lipsa  limitelor pe care le impunea bunul simț sau simțul comun (common sense).

— Da, frumos spus, domnule Sigma, vă mulțumesc că mi-ați împărtășit viziunea dumneavoastră despre satul global, pentru raportul meu.

— Ce raport, bre? m-am scăpat, dacă tot ne ziceam acum pe nume.

— Raportul pe care-l fac zilnic despre dumneata, se apropie Bucur de mine, schimbându-și poziția corpului și limbajul.

În zece minute, eram sigur, urma să ne și tutuim.

— Mă urmăriți, sau după ce? Și pentru ce faceți rapoarte despre mine? am încercat să-l păstrez la o distanță politicoasă, fără a-l jigni, ca să mai aflu ceva.

— Eh, nu vă flatați singur. E vorba de un jurnal al prezenței dumneavoastră online, pe care minunat de albastra rețea virtuală  ni-l furnizează. Eu nu fac altceva decât să clasific și să subliniez opiniile dumneavoastră, în caz că superiorii mei or să le solicite.

— Bine, haideți să revenim la discuția inițială, am încercat să schimb subiectul, puțin deranjat de prostia mea. Spuneați că, încă de la înființare, Compania de bază a orașului se ocupa de distracții?

— Asta ai dedus dumneata! zise Bucur.

Se hotărâse așadar să păstreze limbajul colocvial pe care-l adoptase cu câteva minute înainte, semn că avea impresia unei oarecari superiorități asupra mea.

— Dacă știți de înmormântare, probabil că aveți idee și pentru cine lucrez, de-asta vă interesez – am blufat, într-o încercare de a prelua inițiativa.

— Da, știm că v-a căutat domnul Omega. Sper că nu vă va implica în afacerile sale cam dubioase.

— Nu, dar am să-i culeg și apoi să-i tehnoredactez o carte.

— Ah, își pierdu agentul Feișan aerul atotștiutor, scoțându-și din nou stiloul, întrebându-mă: — Ce carte?

— Habar n-am, că încă n-am început, abia am bătut palma. Atâta știu că e una de istorie.

— Aș putea să vă rog, se întoarse el la pronumele de politețe, să publicați online câteva fragmente, din când în când? Doar ca să ne facem o idee despre ce va fi vorba în romanul domnului Omega.

— Ați putea, dacă aș fi angajatul dumneavoastră, nu al său. Numai că atâta vreme cât el este cel care mă plătește, nu cred c-ar fi corect.

— Asta se poate schimba, își lovi el stiloul de palmă.

— Probabil, nu de asta am spus-o. Până una-alta, aș vrea să întru în subiect, sau să aștept până intră Omega în subiect, înainte să vând pielea ursului din pădure.

— Mi se pare corect, încuviință agentul.

— Iar după ce o să am ceva interesant, aș putea să pun online, dar numai la schimb cu alte informații, la fel de interesante și relevante pentru mine.

— La ce vă referiți? mă întrebă Feișan.

Eram bucuros că luasem inițiativa și reușisem să-mi recuperez statutul, ca și distanța față de agent. În sfârșit, nu mai făcea pe familiarul cu mine.

— Ați început să spuneți ceva despre cinci milioane de euro dintr-un cont. Îmi amintesc că am citit și eu ceva despre asta, în presa locală.

— Eh, nu vă luați după ce scrie presa locală, făcu un semn de lehamite Bucur Feișan.

— Înțeleg că nu aveți o părere bună despre ei. Dar știți cum se zice, nu iese fum fără foc, am încercat eu să nu divaghez de la subiect.

— Personal, apreciez presa locală – chiar îmi place să țin în mână un ziar tipărit în weekend, pe terasă, la o cafea. Așa că sunt unul din puținii care încă mai dau bani pe așa ceva. Știți probabil care este situația din domeniul vânzărilor de carte?

— Da, la fel e și acolo: se vând, dar nu prea se cumpără!

— Ei, din punct de vedere profesional, presa locală nu ne ajută cu nimic. Vagi articole de opinie, foarte rare reportaje, cât despre știri, majoritatea sunt preluate din presa centrală online. Nu că n-am avea știri, dar nu știm pe plan local decât să le colportăm. Fără vreo opinie, le plimbă de la o publicația la alta cu mici modificări, pe la titlu, cu câteva greșeli gramaticale în plus sau în minus, erori de tastare și cam atât – în esență, aceeași știre se plimbă vreme de trei zile în toate cele 10 cotidiane mari și până la sfârșitul săptămânii o preiau și celelalte 10 mai mici, ca și săptămânalele…

– continuă aici

*fragment de roman: „Comoara din marginea Orașului”, în curs de apariție

Untold și presa clujeană

Presa clujeană tratează Untold, an de an, după cum vine valul: dacă prin 2016 a început vreunul să scrie că au fost neclarități cu finanțarea festivalului, s-au luat și ceilalți după el. Din 2017, momiți cu câte un bilet de acces, au început să enumere câte scene și câți artiști de renume mondial vin aici și să înmulțească numărul de participanți cu numărul de zile.

Dacă luai de bun tot ce se scria atunci, puteai crede că la Untold intră încă un oraș de mărimea Clujului, iar festivalul aduce atâtea beneficii orașului, încât mai că-ți părea vreun eveniment caritabil. În timp, propaganda s-a mai calmat, după câteva articole declarate „critice” la adresa festivalului. Dar în Cluj nu critica este problema, ci tocmai lipsa gândirii critice.

Puținii cititori (la fel de puțin ca și adevărații jurnaliști), cască gura doar la poze și la expresii standard, lansate în spațiul public cu scop propagandistic, fără prea mult sens, la o privire cât de cât atentă: punem Clujul pe hartă, milioane de euro, bani intrați la bugetul local, artiști de renume mondial – sutimi de adevăr amestecate cu zeci de minciună.

Concluzia: spiritul critic se pierde, ba mai mult, ca efect direct al rețelelor sociale (în care fiecare participant se învăluie în propria bulă), orice opinie, indiferent cât ar fi de argumentată, sperie. Oamenii nu mai știu să citească ori să înțeleagă idei noi, ci doar să dea like la postări cu care sunt dinainte de acord sau block. Oricum, din partea „cititorilor” de facebook nu poți avea prea multe așteptări. Sunt postări cu sute de reacții și doar câteva zeci de citiri, semn că sunt mult mai mulți cei care urmăresc pozele și titlul, decât cititorii de conținut.

Au apărut și câteva articole ale jurnaliștilor locali, critice la modul timid, dubitativ (gen Untold cu bune și cu rele) sau interogativ. Cele două care mi-au atras atenția aparțin unora din cei mai buni presari din oraș, și mă refer aici la Gabriela Dragotă de la Ziar de Cluj și Radu Hângănuț de la Transilvania Reporter. Gabriela Dragotă, care scria anul trecut despre „haterii de serviciu care latră de după gard”, a fost anul acesta în Cehia unde și-a dat seama că Untold și Electric Castle mai au de învățat, așa că și-a mai nuanțat poziția.

Radu Hângănuț, într-un articol aproape „critic”, strecoară și o săgeată la adresa celor care au ceva de spus despre festival, ca să pară echidistant: cum că n-ar trebui să ridice problema doar cu puțin timp înainte, în timpul festivalului, cât sunt deranjați de zgomot, sau la câteva zile după, ci tot timpul anului. Pe bune, nu sună puțin aiurea? Când oleacă mai logic ar fi ca tocmai cei care au „generat” problema și care – mai ales – încasează bani grei de pe urma ei, să o și rezolve, pentru că este problema lor LEGALĂ.

Ce ar mai trebui, după asemenea jurnaliști, să facă „activiștii” civici: să se lase de serviciu și să se dedice trup și suflet rezolvării problemelor pe care le are Untold cu cetățenii Clujului? Ca observator neimplicat în organizarea festivalului, de ce n-ar fi suficient să-ți faci datoria civică de a sesiza, în timpul tău liber, ce nu este în regulă acolo? De reținut că jurnaliștii amintiți au scris aceste articole „de opinie” în publicațiile la care lucrează, în timpul programului, și nu în timpul lor liber – adică dezinteresat.

Când sunt mii de oameni implicați aici și zeci de mii de participanți, ce ar avea activistul de făcut, în plus față de toți cei enumerați? Mai exact: să se bată cu morile de vânt, să discute cu mii de oameni sau să-i caute pe organizatori prin oraș, pe unde au sediul (adică în Parcul mare) și să-i „convoace” la dezbateri? Cei ce susțin asta sunt sau naivi, sau confundă bunele intenții cu altceva.

Casele oamenilor

O prezentatoare de știri căreia lumea îi recunoaște fizionomia pe stradă și timbrul vocii la televizor se exteriorizează timid, dar efervescent, despre buzunarele clujenilor – distingem și o ușoară notă de invidie, care nu va dura mult. Doamna tocmai ce a primit autorizație de construcție pentru un hotel în zona istorică a orașului. Brusc, acolo nu mai e nevoie de locuri de parcare.

Prin sângele prezentatoarei circulă dopamină și fericirea „is a must”, așa că doamna Esca își imaginează că, în vreo 5 zile/ziLE/ZILE, clujenii o să câștige cât alții în șapte ani, deci harapalbic – remarcă pe facebook Lucian TodoranIată ce opinează proprietara zâmbetului feeric:

Restaurantele, hotelurile, pensiunile, casele oamenilor, magazinele de tot felul, taxiurile, Uber, şi câte altele încasează fără oprire.

Cum anume încasează fără oprire „casele oamenilor”, ea știe – de parcă dacă intri în casa cuiva la Cluj ți se emite factură pe un pahar de apă, apoi pe un pahar cu apă, apoi pentru un pahar spălat cu apă; toate cu plata pe loc. Sau și-o fi adus clujenii păcănele în intimitatea căminului, și alea încep să funcționeze din senin în astea 5 zile, scuipând fise și inundând proprietarii și vecinii?

Ca să nu mai zic că cine crede celor exprimate de prezentatoare, ar putea deduce că urbea de pe Someș e cam pustie în timpul anului și mesele din restaurante, camerele de hotel și aparatele fiscale de marcat de prin magazine așteaptă festivalierii goliți deja de bani atunci când și-au plătit biletul și drumul și ajung să doarmă pe spațiul public sau să ceară clujenilor acces la cubiculum-ul unde oamenii își fac nevoile.

N-aș vrea să văd ce s-ar întâmpla cu zâmbetul cuceritor al doamnei dacă i-ar cere vreun clujean „taxă” ca să-și facă necesitățile, căci câștigul din „casele oamenilor” trebuie să vină de undeva… Să fie oare pretinsele chirii nesimțite? Mă îndoiesc metodic, căci acestea n-a fost dovedit a fi fost plătite de cineva, ci doar vehiculate…

La fel mă îndoiesc de sumele vehiculate a schimba mâini. Dacă nu e mirare prostească, e o simplă mașinărie publicitară care inflamează realitatea pentru simplul scop de a atrage mai mulți clienți. Unde-s mulți oameni, vin și mai mulți oameni. Unde le spui oamenilor că-s mulți oameni, de asemenea, atragi mai mulți oameni.

Adevărul este următorul: câștigurile private și publice ale clujenilor de pe urma acestui festival sunt de neglijat (ținând cont de faptul că doar pentru una din manifestațiile de 1 Decembrie sau Revelion se cheltuie mai mult decât încasează Primăria pentru 4 zile și 4 nopți de Festival) și că nu stăm în aceste „câștiguri”. Clujul nu e gol în restul anului.

În plus, se pierde foarte mult: respectul pentru civilizație și pentru lege! Lucrurile astea două nu dau o fericire exuberantă, cum trăiește doamna Esca, ci un sentiment de siguranță, mai profund și mult mai valoros.

„Poate merită un disconfort de o săptămână pe an”, spune prezentatoarea.

Ei bine, nu merită! Nici banii, nici deranjul și nici dopamina doamnei nu merită, iar încălcarea legii nu e ceva negociabil ca să merite sau nu. Asta duce la permanentizarea unei stări de vest sălbatic. Se pierde sentimentul de siguranță. Și asta, oricum am lua-o, nu merită, căci încrederea în celălalt e un bun de mai mare preț decât banii încasați în 5 zile; la fel și încrederea în autoritățile statului.

Reacția CTP după amendarea pisicii pe linia 35

Directorul CTP Liviu Neag spune că a fost informat de cazul pisicii amendate pe linia 35 şi a luat măsuri:

Am discutat cu controlorul care i-a dat amenda doamnei respective, l-am luat la rost şi i-am explicat că nu a procedat corect.

„Omul va fi, probabil, sancţionat. Doamna trebuie acum să depună o contestaţie, iar amenda va fi anulată”, a declarat Neag, pentru Adevărul.

Între timp, mințile odihnite din primăria Cluj au pregătit amenzi și pentru copiii din parcurile publice. Recent au încropit un regulament înfipt, pe panouri mari, în parcurile din cartiere – după cum remarcă Alex Moldovan. Mai multe detalii aici.

Sursă foto: Ziua de Cluj

Marian Copilu` minune

Ședință cu scandal la CA al CFR Cluj astăzi, când vicepreședintele Marian Copilu şi-a asumat greşelile şi ar fi decis să demisioneze de la CFR, sperând că acest pas va readuce echilibrul la club. Așa cum anunța cfr1907.club, Marian Copilu a fost creierul din Gruia, cel care a luat deciziile importante prin care CFR a redevenit campioana României.

Fost antrenor la CFR Cluj, Vasile Miriuță a intervenit în direct în emisiunea “Digi Sport Special” și a comentat pe marginea ultimei informații venite dinspre campioana României.

Îl cunosc pe Marian, ne-am întâlnit de câteva ori la masă și prin București. Ar fi o surpriză pentru mine să se întâmple așa, pentru că e mâna dreaptă a patronului și în mare parte are o contribuție importantă la echipă.

“La CFR a fost tot timpul o familie. S-a văzut și anul trecut, când au mers ca pe șine și au câștigat campionatul. Nu cred că îl vor demite pe Edi (Iordănescu). E o părere personală, nu am vorbit cu nimeni. O să tragă linie mai încolo, să vadă dacă merg în cupele europene”, a adăugat fostul antrenor din Gruia.

Declarația lui Miriuță ascunde însă multe lucruri. Dacă la CFR a fost într-adevăr o familie, aici s-au spălat multe rufe.  În conflictul dintre cele două facțiuni din conducerea clubului au fost atrași și jucătorii CFR-ului. Se pare că 9 jucători, majoritatea români (în frunte cu Țucudean și Arlauskis), au venit la spartul ședinței de azi a CA. Ei au transmis conducerii că:

…dacă-l dați afară pe Edi noi nu mai intrăm în cantonament.

Grupul majoritar al străinilor de la CFR însă, dintre care fac parte și Camora și argentinianul Culio, nu a venit să-l susțină pe Edi, aceștia fiind mai degrabă atrași de posibilitatea numirii lui Conceicao. De cealaltă parte, românii erau interesați ca Edi Iordănescu să continue pe banca ardelenilor. Finalul îl cunoașteți.

CFR Cluj nu se dezminte în ce privește conducătorii clubului, care una spun și alta fumează 🙂 Cât despre Marian Copilu, să-i spunem mai bine Mauru`. Vorba ceea: maurul și-a făcut datoria, maurul poate să moară!

Primăria Cluj își bate joc de noi?

…se întreabă deputatul independent Adrian Dohotaru azi, pe facebook: „viceprimarul Dan Tarcea spune că un km de metrou va costa Clujul 10 milioane de euro. Primarul Emil Boc spune că 1 km e 100 de milioane de euro”.

Problemele de trafic sunt acum, dar Primarul Emil Boc promite că vom avea metrou în următorii 25-30 de ani și știe el că pentru metrou se pot săpa 15 metri pe zi.

O fi stat cu Tarcea la bere și la a cincea bere așa au stabilit ei, iar la a șasea Tarcea a mai scăzut un zero la costuri că nu ducea berile. Dar hai să facem un calcul elementar: 15 metri pe zi înmulțit cu 30 de zile – pentru că la ordinele primarului se va lucra și în weekend, nu? – sunt 450 de metri pe lună.

450 de metri pe lună înmulțit cu 12 luni sunt 5.400 de metri într-un an. Deci, în doi ani se poate face metrou în Cluj, nu în 30, cum a calculat primarul la a șaptea bere. Iar în trei s-ar lega Floreștiul de aeroport, dacă sunt, repet, corecte calculele primarului.

Dacă am avea opoziție în Cluj, ceea ce nu e cazul pentru că opoziția e concentrată pe PSD, am avansa alte soluții mai coerente, mai ieftine și care se pot face în următorii ani, nu peste câteva decenii: tren metropolitan, benzi dedicate transportului în comun, piste de biciclete, coridoare pietonale, park and ride etc.

Există soluții la acest tip de demagogie, care există inclusiv la PSD cu proiectul metroului ca principala promisiune de campanie viitoare? Da: noile partide, mișcări politice și civice, independenți etc. trebuie să se ralieze și să discute temele astea mult mai aplicat și de fiecare dată când sunt aruncate astfel de cifre să le combată împreună credibil.

Biblioteca Batthyaneum

Biblioteca Batthyaneum funcţionează din 1794 în fosta biserică trinitariană din Alba Iulia și deţine cea mai valoroasă colecţie de manuscrise medievale occidentale de pe teritoriul României. Tot aici se află şi cel mai vechi manuscris de acest gen, Codex Aureus, realizat între 805 şi 810, cunoscut şi sub numele de Evangheliarul de la Lorch. Prima jumătate a Codex-ului a ajuns la Alba Iulia în 1786, iar cea de-a doua se află la Biblioteca Vaticanului. Coperţile originale se găsesc la muzee din Londra şi Roma.

Batthyaneum deţine cea mai mare colecţie de incunabule (cărţi editate în a doua jumătate a secolului al XV-lea în Europa, în faza de început a tiparului), cu peste 600 de exemplare, adică circa 70% din totalul celor aflate pe teritoriul României. Biblioteca are profil documentar, fiind destinată cercetătorilor şi specialiştilor, iar accesul în incintă este permis doar în baza unei autorizaţii.
Curtea de Apel Alba Iulia a decis azi respingerea solicitării Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Alba Iulia de anulare a deciziei prin care Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobiliare care au aparţinut cultelor religioase din România a respins cererea acesteia de retrocedare a imobilului Bibliotecii Batthyaneum, precum şi a bunurilor mobile, printre care şi Codex Aureus, transmite Agerpres.

Sentinţa nu este definitivă şi poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, a menţionat purtătorul de cuvânt al Curții de Apel Alba, Cosmin Muntean.

Hold-up BT Cluj

La o sucursală a Băncii Transilvania din cartierul clujean Mănăștur avea loc la începutul anului 2009 un incident numit de presa vremii „primul jaf armat la sediul unei bănci din Romania din ultimii 50 de ani”. Nu era tocmai primul nici atunci dar, la nici 10 ani distanță, astfel de incidente fac parte din cotidian. De urmărit cum vor apărea ele în viitoarele pliante de prezentare ale orașului smart-city wannabe:

Cluj, the ultimate tourist experience: escape rooms, hold-ups, drugs and all-night long DISCO!

Jaful armat din 2009 de la Cluj a fost prima acțiune de acest gen după afacerea numită Jaful secolului sau „marele jaf de la BN”, petrecut în 1959, pe Calea Giulești din Capitală. Atunci, o mașină a Băncii Republicii Populare Romane (B.RPR) a fost prădata de șase persoane, hoții reușind să fure echivalentul de la acea vreme a 280.000 de dolari. Casierul principal, cel care colecta banii și care se afla în mașina jefuită, alături de șofer, era Gheorghe Năstase = tatăl tenismanului Ilie Năstase.

După acel incident s-a turnat nu mai puțin de 3 filme: un documentar numit „Reconstituirea” – realizat de Securitatea comunistă chiar cu autorii hold-up-ului, altul intitulat Marele jaf comunist (2004) și realizat de Alexandru Solomon, iar în 2014 regizorul Nae Caranfil a turnat comedia neagră „Closer to the moon”, o comedie neagră.

Jaful de la agenția BT Mănăștur din Cluj-Napoca avea loc la numai un an după ce o altă unitate a aceleiași bănci a fost spartă în comuna Florești. Atunci au fost furați 250.000 lei, iar modul de acțiune a fost unul deosebit: hoții au spart peretele unui spațiu dezafectat aflat în același imobil cu agenția bancara. Apoi au spart peretele în care era zidit seiful, tăind partea din spate cu un flex și au luat toți banii.

La câteva zile după acea spargere, polițiștii cereau arestarea lui Banyas Tibo, de 30 de ani, din Cluj-Napoca. Tânărul nu și-a recunoscut fapta, iar după câteva săptămani s-a sinucis în arestul IPJ Cluj, lăsând scris pe o coala de hârtie că este nevinovat de spargerea de la BT iar „adevaratul spargator este R.M”. După moartea tânărului, procurorii au închis cazul, prejudiciul adus băncii rămânând nerecuperat.