Despărțire II

continuare de aici:

Dar nu toți cei care locuiau acolo aparțineau aceluiași oraș fictiv, un fel de Gotham city sau Metropolis, o parodie a marii  Metropole ardelene cu care se învecina și despre care nimeni nu îndrăznea să spună nimic rău, nici chiar în nopțile târzii, atunci când bașii se-auzeau până dimineața.

Dar ce poți să spui despre asta într-un oraș condus, sau mai degrabă guvernat fără nicio discreție de un fost baterist; sau basist? Nu eram foarte sigură de talentele muzicale ale primarului, știam doar că acesta cântase într-o trupă din capitală, și rămăsese pasionat de muzică. Dar nu era deloc o muzică a sferelor cea pe care o promova domnia sa, micul-mare primar, ci una ce mai degrabă-i îndobitocea pe alegătorii domniei sale discreționare.

Era bine că-mi găsisem un job în afara presei, mă gândeam în bus, privind pe geam străzile aglomerate ale Orașului și dându-mi seama că de îndată ce mă gândeam la politică mă ambalam. Era mai bine pentru mine să evit presa locală, fiindcă toate ideile astea de Angela merge prea departe mi-ar fi adus destui dușmani.

După cum începusem să-mi dau seama, marele Oraș era unul închis, plin de sinecuriști și pazinici ai administrației locale, gata să-ți sară la beregată dacă li se năzărea că o vinitură-și permite să le denigreze „idolul”, omul providențial care le punea lor pâinea pe masă și Orașul, pe harta Europei.

Cu toate pretențiile sale, provincialismul era încă la putere, iar locuitorii-i întâmpinau cu pâine și cu sare pe oficialii europeni rătăciți pe aici. Un amic de-al meu, blogger dinainte ca ocupația asta să intre în derizoriu, inventase chiar un cuvânt compus pentru conțăranii noștri (cum le mai ziceam eu concetățenilor din micul nostru oraș): țărășeni.

Adică un fel de orășeni așa mai de țară sau, mai degrabă, niște țărani care locuiesc și ei în micul oraș, dar trăiesc aici ca la țară. Nu un fel de town life, ci de life in town. Asta pentru că, în urmă cu o generație, două, s-au scurs în orașe țăranii de pe satele din jur pentru a munci în fabrici și uzine. Au fost colonizați în blocuri, unde s-au amestecat cu românii aduși de industrializare din toată țara. Singurul lucru bun este că de-aici a rezultat un mixaj interesant, un metisaj genetic românesc, absolut original.

Dar micii orășeni au rămas în continuare ne- sau slab adaptați la viața citadină. Au continuat să crească, de exemplu, animale printre blocuri. Sub geamul apartamentului în care stăteam, nu foarte la marginea micului oraș, funcționase ani de zile o cocină de porci. Grohăiau și guițau tot timpul, și rahatul lor mirosea, la câțiva metri de geamul meu de la bucătărie. Mai spre periferie viața la țară își intrase complet în drepturi.

Tractoare și căruțe, cai, vaci, găini și alte vietăți tipice agriculturii de subzistență rurală și semi-urbană de pe la noi. Apoi, micii orășeni, conțăranii sau țărășenii (cum le zicea amicul meu), locuiau în gospodării patriarhale, în familii patrilineare, câte trei generații. De aceea fast-food-ul sau bonele erau ceva rar în micul nostru oraș, ridicat totuși la rang de municipiu. Oamenii mâncau acasă, bunicile gătau și le creșteau copii.

Micul oraș sfida timpul istoric, modul și ritmul de viață specifice secolului XXI. Locuitorii săi nu făceau altceva decât să simuleze sau să ia în derizoriu viața citadină în timp ce aventura supremă, maxima declarație de independență a cuplurilor tinere, era să-și amenajeze două sau trei încăperi cu intrare separată în casa părintească. Sau, eventual, să o mansardeze.

De-aia nu exista nici piață imobiliară în micul Oraș, după cum îmi povestise unul din la fel de micii săi magnații, ajuns investitor de ocazie, după ce-l prostise un agent imobiliar. Înainte să ridice el prima casă pe un teren de la marginea micului oraș, îl chemase la fața locului pe singurul agent pripășit acolo, după ce făcuse ceva mimașuri prin metropolă.

— Ce zici, Cornele? Dacă fac aici o casă așa și-așa, și ți-o dau la vânzare cu 40.000 de euro, în cât timp o dai?

— Ei, la banii ăștia în 2-3 luni o vindem!

— Și dacă o scoatem la vânzare cu 35.000 de euroi?

— Într-una, maxim două luni?

Așa că omul cu bani se apucase de construit casa, vândută cu 32.000 peste mai bine de 4 luni. Dar așa e orice început, mai dificil…

*fragment de roman: „Comoara din marginea Orașului”, în curs de apariție

Ploi și soare

Când plouă cu soare la Cluj, ne-amintim de vorba săsească: și-a bătut dracul nevasta. Mă întrebam pe-aici cum de sunt totuși goale străzile din Cluj în weekend, nu că n-ar mai fi nicio mașină, dar nu prea vezi picior de om? Adevărul e că suntem o societate de consum, iar în week-end clujenii nu se mai duc pe floaștăr.

Nu mai e de bon-ton să te plimbi prin Parcul mare (decât noaptea la Untold, poate) așa că duminica toți clujenii cu bani sunt în mall. Acolo e azi aceeași forfotă cum era pe vremuri pe aleile orașului. Dar nu centrul dă gradul de civilizație al unui oraș, ci periferia, iar faptul că e supra-plin doar la evenimente și pustiu în weekend spune multe.

Mi-am amintit acum, când se face recepția pentru ultimii km din autostrada A3 pe care o să mai umblăm noi cu mașinile noastre vechi, ne-electrice (de-asta nu sunt stații de benzină pe A3, pentru că atunci când va fi gata, și-o să merite să umblăm pe ea, vom avea nevoie de alte stații de încărcare, pentru acumulatori), de gogoșile administrației privind centura metropolitană a Clujului care va putea fi gata prin 2023, dacă nu cumva intervine vreo fazare.

Nici măcar un proiect final, licitat, achitat și unanim acceptat de toate instituțiile statului român, nu cred că vom avea până atunci. Dar cui îi pasă?Poate celor care dau bani (prin impozitele pe care le achită) pentru o centură pe care nu vor umbla în viitorul apropiat, decât așa, peste vreo 10-15 ani.

Frânarii la ora adevărului

Umblă vorba prin târg că nea Tony Conceicao zis Salam nu prea știe nici să discute cu jucătorii, darămite să-i așeze în teren, așa derby-ul cu FCSB s-ar putea să fie ultimul pe bancă. Venit în Cluj ca o „manta” de vreme rea, antrenorul portughez nu se poate plângă că nu are jucători suficient de inteligenți pentru că majoritatea îi sunt conaționali.

De unde s-a instalat sau a fost instalat pe bancă amiabil, cu asigurări că va pleca cu avansul pe o lună, Conceicao a ajuns să ceară și el cu sutele de mii, din moment ce din dealul Gruia se aruncă cu bani pe gazon. Preşedintele tot mai flegmatic al CFR-ului, doctorul Iuliu Mureşan, a anunţat că la meciul de azi cu FCSB vor asista circa 12.000 de oameni, de vină fiind „ora târzie la care este programat jocul”.

După cum am expus și aici, cu totul altele sunt motivele pentru care acest derby nu se joacă cu stadionul plin. În plus, toată lumea știe că în Gruia vine un public „de rezultat”, chiar dacă performanțele reușite de-a lungul timpului au format totuși un nucleu de 4-5.000 de suporteri. Meciul din seara asta nu pare a fi de x ci de 1 sau 2, chiar dacă ultimele 7 (şapte!) meciuri directe s-au terminat 1-1…

Conjunctura de azi nu este favorabilă însă unui egal, deși este un rezultat tipic într-un derby în care se înfruntă echipe cu forțe similare, cel puțin pe hârtie. Rămâne de văzut după acest meci dacă la conducerea CFR este un grup venit să facă business sau bișniță, deși în mod normal nu ar trebui să așteptăm niște rezultate pentru a lua decizii.

Normal ar fi ca deciziile să se ia după aprobarea unui proiect, iar rezultatele să vină în urma acelor decizii și nicidecum invers. Când deciziile se iau în baza unui proiect, se cheamă business, iar când se iau în urma unor conjuncturi mai mult sau mai puțin favorabile, se cheamă bișniță sau speculă.

Să punem harta pe Cluj

…mai bine decât să punem Clujul pe harta DJ-ilor de pretutindeni, iar pe clujeni să-i împingem tot mai mult în afara lui, la periferie, în Florești, Chinteni sau Câmpenești.

Centrul orașului a devenit o mare afacere administrativ-popească. Ultimilor li s-au retrocedat majoritatea clădirilor și acum trăiesc doar din chirii, în vreme ce administrația vrea să-și acopere incompetența prin tot mai multe evenimente. Ia priviți ce frumos e la Cluj, câte se întâmplă în oraș, ce deschidere!

Ce contează că Parcul e mare și tare numai pentru Untold și alte manifestări numite și nenumite, că e frumos centrul, în timp ce periferiile sunt tot mai prăfuite? Ce contează că nu vom avea o centură metropolitană, nu în următorul cincinal, ci abia în următoarele două – am scris aici de ce?

Între timp, pe șosele patriei de lângă Cluj, are loc selecția naturală prin extincția șoferilor în exces: suntem țara cu cele mai multe accidente de circulație din Europa. De ce? Pentru că avem cele mai puține autostrăzi și, aș completa eu, cei mai proști drumari și cei mai slabi șoferi. O regulă de mult uitată: păstrarea distanței față de mașina din față, kmh/ 2.

Cum (nu) se aplică? Ai 50 la oră în oraș, trebuie să lași 25 de metri distanță față de cel din fața ta (dar cel puțin în Cluj, puțini respectă atât limita de 50km/h, cât și distanța). Ai 100 pe DN sau autostradă (că la noi tot aia e), lasă 50 de metri. Am încercat zilele trecute, când am făcut un drum Brașov-Cluj, să circul conform regulilor – atât de viteză cât și de păstrare a distanței.

Dacă încerci să lași o distanță de genul kmh/2 între tine și mașina din fața ta, îți vor intra în față minim 2-3 mașini, conduse de ardeleni altfel respectabili, care frânează brusc între tine și mașina de la 50m distanță, fără să le pese că te pot arunca în șanț, după care încearcă să repete operațiunea și cu celălalt. Și apoi intră alții.

Și tot așa, într-un carusel al morții din care nu poți să ieși decât dacă faci și tu la fel: mers cu viteză, stat la aspirație, ca să nu îți intre nimeni în față, depășit tot ce prinzi și ajungi acasă întreg, dacă ai noroc. Și să conduci în oraș a devenit tot un fel de raliu. Șoferii români conduc 90% din timp încercând să depășească. Ce poți face cu specimenele astea: 1) frână bruscă, dar riști să te pupe-n fund.

2) Dai tare cu apă de la ștergătoare, încercând să faci cât mai mulți stropi în jur, poate îi umpli parbrizul cu H2O și se liniștește. Pentru mulți români mașina e un car de luptă, sau un tanc: odată urcat la volan, omul se crede indestructibil. Nu mai există nicio urmă de bun simț: dacă nu forțezi banda, nu poți s-o schimbi, pentru că nu te va lăsa nimeni.

Așa că hai să trasăm o hartă de drumuri prin Cluj, măcar pe-aici să putem umbla civilizat, și să lăsăm complexele astea provinciale cu pus Cluju` pe hartă.

Planurile A, B și C la CFR

Degringoladă mare în Gruia după taifunul Dudelange, niște băieți care luni se duc la serviciu (câțiva dintre ei), măcar să le spună colegilor cum a fost pe la Cluj dar și să-și facă cereri de concediu fără plată pentru meciurile cu Betis Sevilla și AC Milan din grupe – pentru că vor juca și în timpul săptămânii.

Așa cum scriam aici, în culisele clubului feroviar se fac acum tot felul de manevre, fiecare grupare din conducerea CFR făcând și desfăcând tot felul de ițe, care mai de care mai fantasmatice. Iată mai jos care sunt cele trei variante  luate în calcul de către „prietenul” patronului german, Nelu Varga.

Planul A: cel care ar putea să îi ia locul lui Iuliu Mureșan la cârma clubului ar putea fi unul dintre foștii mari sportivi spanioli, Herminio Mendez, după cum anunță cei de la emisiunea Fotbal Club / Digisport, sau Juan Jose Maqueda, fost coleg cu Hagi la Real. Bogdan Mara confirmă parțial:

Am auzit ceva, eu îl cunosc pe Menedez, dar nu știu ce să spun în acest moment.

Dacă nu bate palma cu unul din cei doi iberici, Varga are planul B, în care i se propune funcția de președinte lui Daniel Stanciu, fost jurnalist, devenit mai apoi impresar alături de frații Becali, după care președinte de club pe la ASA Târgu Mureș, ACS Poli Timișoara și Dinamo. Vara trecută, Stanciu a fost numit director sportiv la Hapoel Akko, echipă din prima ligă a Israelului. Acesta a fost prezent de mai multe zile la Cluj, iar numele lui a fost vehiculat în anumite cercuri.

Varianta C este Rafael Gordillo (61 de ani), fost preşedinte la Betis Sevilla. Potrivit prosport.ro, fostul jucător al celor de la Real Madrid ar fi ajuns deja la Cluj și negociază acum preluarea postului de președinte executiv. Dacă va accepta postul, atunci Gordillo va intra direct în „pâine” și îl va menține în structura de conducere și pe Iuliu Mureșan. În celelalte două variante, Mureșan ar urma să fie tras pe linie moartă.

Cine sunt amatorii din Luxemburg?

Dudelange a venit la Cluj cu o echipă în care 8 jucători au și serviciu, doar trei dintre ei fiind profesioniști cu contract – același număr cu al turiștilor luxemburghezi care au invadat centrul Clujului. Portarul Joe Joe Frising avea doar 6 jocuri în ultimii 3 ani, venea după o entorsă, și avea mişcările şi fizicul unui motostivuitorist de la supermarketul căruia îi făcea reclamă pe tricou.

Jurnaliștii din Luxemburg se amuzau înainte de meci dezvăluind într-un articol din Le Quotidien că, având nevoie de o rezervă de portar după entorsa titularului, cei de la Dudelange ar fi luat unul fără contract și nu erau siguri dacă-l pot trece pe foaia de joc. Și că așteptau cu emoție răspunsul / confirmarea de la UEFA înainte să anunțe rezerva (Landry Bonnefoi, 34 de ani).

Unul din cei trei profesioniști din lotul lor, mijlocașul ofensiv Danel Sinani, ne-a dat două goluri la Cluj. El este o extremă stângă cunoscută mai degrabă ca fratele lui Dejvid Sinani (CS Fola Esch) și valorează „doar” 175.000 € pe transfermarkt.  Și celălalt profesionist din lotul lor, Turpel (200.ooo €), a marcat atât în meciul tur, cât și la Cluj. Al treilea jucător cu contract de la Dudelange este apărătorul central Kevin Malget, evaluat tot la 175.000 €.

Clujenii au intrat pe teren crispați, cu ambiţie, dar fără claritate şi cu multă precipitare în joc. Conceicao a început cu doi închizători – Bordeianu şi Males – doar el ştiind de ce a făcut asta când avea de recuperat 2 goluri. Cei doi au jucat la nivelul luxemburghezilor, iar fostul lor antrenor Miriuță nu a ratat momentul să-l „amendeze” pe portughez pentru această decizie printr-o declarație acidă.

În atac, Ioniţă trebuia să facă ceva, pentru ca Omrani şi Ţucudean să marcheze. A reușit să piardă însă o minge de la care a pornit acțiunea de atac luxemburgheză de la 0-1 și a fost scos vinovat de Toni Conceicao. După ce echipa din ţara care nu există pe harta fotbalului important a marcat primul gol spectatorii au început să plece de pe stadionul Dr. Constantin Rădulescu.

Au pierdut spectacolul, pentru că finalul de meci a fost mult mai vioi decât începutul, cu încă 4 goluri. Adevărul este că pentru cei 5 lei dați pe bilet, jucătorii CFR-ului au oferit doar de 2 lei fotbal, restul spectacolului fiind făcut de cei de la Dudelange. Ca să închei (un fel de haz de necaz) într-o notă amuzant-conspiraționistă, am bănuiala că misteriosul om de afaceri german care finanțează „din umbră” CFR Cluj are acțiuni și la echipa din Luxemburg.

Cine cumpără Liberty Park

Într-un articolul scris ieri mi-am pus întrebarea de ce ar vrea Ion Sturza să se retragă din proiectul Liberty? Întrebarea este justificată de modul în care omul de afaceri vorbea despre ecosistemul care este la Liberty Park din Cluj:

Acesta este în sine este un mic monstruleț – inimă digitală a Transilvaniei, cu două direcții limpezi: zona de real estate și acceleratorul de business Spherik.

Chiar dacă este vorba despre o afacere cu o componentă imobiliară, Sturza nu a mizat pe vânzarea de locuințe ridicate pe fosta platformă a fabricii libertatea (cum a procedat, de exemplu, Octavian Buzoianu pe platforma Feleacul), ci pe IT.  Asta chiar dacă gentrificarea unei zone deschide oportunități de valorificare superioară a metrului pătrat de teren prin construcții mixte de birouri, spaţii comerciale și locuinţe colective.

Ion Sturza a fost preocupat mai degrabă de fenomenul IT din România, despre care afirma recent că „riscă să fie compromis în următorii 4-5 ani dacă cei din industrie nu fac pasul următor, spre o nouă etapă”.

99 % din ceea ce numim noi IT în România, cu excepția BPO și a altor servicii deconcentrate, care se limitează la vânzarea minutelor programatorilor și a altor specialiști, așa-numitul CRUD applications, sunt activități de bază, care în 4-5 ani vor dispărea, vor fi automatizate, vor fi canibalizate de industria în sine.

Dacă modelăm viitorul IT-ului românesc în orizontul a 4-5 ani, văd cum firmele actuale vor migra spre deep-tech, va fi un trend mondial. Un inginer de inteligență artificială din Silicon Valley este plătit acum cu un salariu de la un milion de dolari în sus, prin urmare competiția bazată pe costuri va rămâne în vigoare. Dacă poți plăți un inginer român cu mai puțin, investitorul va veni în România. Va fi deci aceeași tendință de outsource a activității științifice în alte zone ale lumii.

Ar fi al treilea val – primul a fost legat de activitățile basic, cu call-centere și aplicații generale, al doilea a adus aplicațiile mai sofisticate, iar acum deep-tech. Vor dispărea multe din slujbele din IT de azi, dar vor apărea altele, iar industria se va transforma. Modelul de dezvoltare în domeniul tehnologic în care cred este cel bazat pe deep-tech.

Este un mare avantaj azi să fii în zona economiei digitale, indiferent unde acționezi, unde lucrezi, ești pe linia întâi a frontului de progres.

Prin urmare, nu-mi fac probleme cu actualii angajați din IT, sunt foarte capabili să se reorienteze profesional imediat ce se modifică noile cerințe ale industriei, sunt foarte mobili intelectual. Între timp, nu au de făcut decât un singur lucru – să fie atenți și curioși la schimbările care au loc. Firmele mari, Amazon, Microsoft, Google etc vor aduce, încetul cu încetul, acest knowledge nou și aici, pentru a avea acces la polul local de talente.

Când învățam la Universitate, în URSS, aveam colegi din Laos, Vietnam, China etc. Oamenii aceștia erau fenomenali la matematică, mai ales chinezii. Aparent, zona ex-socialistă și Asia au o bază în matematică mult mai solidă. De aceea, cred că firmele cu tehnologii deep-tech vor veni aici nu numai ca să-și optimizeze costurile, ci și ca să să aibă acces la talentele românești.

În prezent Fribourg Development discută cu mai multe companii imobiliare şi fonduri de investiţii vânzarea birourilor Liberty Technology Park. Potrivit datelor din piaţă, pe lista scurtă s-ar afla şi Ceetrus, fostul Immochan, scrie zf.ro. Ceetrus dezvoltă alte două proiecte în Ardeal, la Brașov și Satu Mare.

Divizia de imobiliare a francezilor de la Auchan a investit până acum pe plan local 300 de milioane de euro. Cel mai de anvergură proiect de pe plan local este cel de la Brașov, acolo unde terenul fostei fabrici Tractorul a fost transformat într-un pol urban cu spații de retail, birouri și apartamente.

Oficialii CFR o dau la-ntors

Am scris imediat după transferul lui Baptista la CFR că omul e bun eventual ca un secund pe teren, adică l-au dat afară pe Edi ca să-l aducă pe tata Puiu. Iuliu Mureşan a comentat în legătură cu jocul prestat de brazilian la Mediaș, că:

Vede jocul, e clar, are experienţă, e un fel de antrenor în teren. El poate să și joace, dar trebuie să mai muncească, să se mai pună la punct cu condiţia fizică.

Introdus în minutul 70 al meciului de către Antonio Conceicao în locul lui Alexandru Ioniţă, fostul jucător de la Real Madrid și Arsenal nu s-a remarcat prin nicio fază spectaculoasă, a atins abia de vreo două ori mingea, iar când a atins-o a dat-o la vreo 4 metri în lateral, prilej pentru Cornel Dinu să-l ironizeze copios.

Brazilianul a ieşit în evidenţă doar prin câteva gesturi prin care încerca să-şi coordoneze colegii, confirmând intuiția mea că a fost adus doar pentru nume și probabil ca o rezervă a mantalei de vreme rea, Conceicao. Julio nu s-a integrat la CFR Cluj, iar acest lucru s-a văzut clar pe teren, la combinaţia încercată cu Tambe, care nu a bănuit traseul unei mingi trimise de sud-american. Cornel Dinu, pentru gsp.ro:

O fi fost bietul ăsta Baptista, o fi fost şi el jucător, nu zice nimeni, dar săracul, când a intrat, abia se mişca pe-acolo prin teren.

Poate că era mai onest pentru conducătorii CFR-ului să spună că Baptista are alt rol la echipă, sau că l-au luat la pachet cu portarul spaniol (foarte bun!), nu să se facă de râs și să lase impresia că în Gruia este vreun club al elefanților – la fel ca tot fotbalul romanesc. Măcar să nu-i dea ocazia lui Dinu să-i ironizeze în articolul citat:

Cred eu că sunt prea mulţi conducători care distrug fotbalul nostru, cărora le place şi lor «futbolul» şi atunci se găsesc şi ei selecţioneri, aşezori de echipe, combinatori de meciuri, etc.

Sursă foto: fanatik.ro

 

Incendiu spectaculos la Oradea

Spre deosebire de clujeni, orădenii nu mai trebuie să dea foc la bani sau să arunce cu fonduri publice pentru efecte pirotehnice spectaculoase. Sâmbătă seară la Oradea a ars, sub privirile neputincioase ale localnicilor, una dintre cele mai frumos restaurate clădiri din vestul țării: fosta Bibliotecă Județeană, acum Palat Episcopal. După cum am scris aici, incendiul a pornit de la acoperișul Casei Parohiale.

Încă este prea devreme ca să fie date publicității cauzele incendiului, dar autoritățile nu exclud o „mână criminală”, potrivit evz. Totuși, cu puțină atenție se pare că putea fi prevenit. Mulți cetățeni vorbesc că încă de acum două zile instalația de iluminat arhitectural a clădirii pâlpâia suspect, iar un orădean a sunat la 112 cu mai bine de o oră înainte de incendiul mare, anunțând că pe str. Pavel ar fi luat foc ceva cabluri… iar pompierii nu au venit.

Nu am nimic cu primarul Oradiei mari, nici nu-l cunosc, ba chiar impresia generală a unui simplu turist prin oraș în 2018 este că lucrurile se mișcă serios înspre bine. Clujenii sunt puțin geloși pe eficiența administrativă de pe Criș, superioară celei de pe Someșul Mic, unde propaganda precede și apoi umflă „realizările”. După ce a experimentat cu succes populismul gratuit (sau mă rog, din fonduri publice), Clujul l-a brevetat și pe cel contracost.

Revenind la Oradea, întâmplarea de sâmbătă seară nu este un simplu accident, lipsit de importanță. Ridicat la începutul secolului trecut, Palatul Episcopiei Greco-Catolice a fost considerat mereu unul dintre simbolurile oraşului. Fațada a fost restaurată în ultimii ani şi existau promisiuni că va fi renovat și interiorul. Acum, speculând sentimentele orădenilor, se vor strânge fonduri și de la populație, în special de la credincioșii greco-catolici. Iată și declarația primarului Ilie Bolojan:

Întreg orașul este emoțional afectat de pierderea acestei clădiri impresionante. Primăria Oradea împreună cu Episcopia Greco-Catolică va deschide luni un cont pentru strângerea de fonduri în vederea refacerii acestui monument simbol al orașului. Primăria Oradea se va implica financiar în acest efort de reconstrucție a Palatului Episcopal Greco-Catolic.

Dar, așa cum afirma un orădean, nu incendiul a pătat imaginea orașului, ci incompetența celor plătiți anume ca să evite asemenea incidente! Sursă foto și info: pagina de facebook a primarului Ilie Bolojan.

Defilăm pe facebook

De 23 august, defilăm pe facebook, și ne amuzăm pe seama tinerilor millennials care nu știu din proprie experiență ce-i aia defilare comunistă, deși… ce-au anticipat acu` 50 de ani vizionari ca Orwell, de exemplu, azi e aproape inadecvat. Pericolul din partea puterii care supraveghează panoptic este considerat old school, iar cine vede în asta o amenințare reală e considerat paranoic.

k5Ne supunem de bună voie, pentru că în nici 15 ani media socială ne-a atras pe toți în pâlnia ideologiei dominante. Totul este acum imagine și orice devine la un moment dat parte a unei strategii de brand. Clujul nu mai e un oraș, ci o reclamă, iar primarul său este tot mai mult un brand, mai degrabă decât o persoană. El merge la Untold să se „activeze”, ca orice alt brand. Își dă check-in, se fotografiază, intră în horă cu ceilalți membrii ai rețelei.

k6Își întărește astfel poziția dominantă, cu largul concurs al userilor care-și produc singuri propria servitute. Pentru a fi populari, sau măcar pentru a nu fi considerați hateri, intră toți în joc. Pânza rețelei nu #rezistă decât prin cetăţenii care-o fac să reziste. Rezistența înseamnă deja altceva, iar tirania e doar un vechi simbol reinterpretat.

Pentru că tirania e acum a rețelei, iar suflul individual este absorbit în inerția grupului. Nu e foarte sigur dacă oamenii mai „simt” ceva, chiar dacă așa pare. Pentru că imaginea poate simula emoția, iar „scopul superior” al rețelei poate deveni foarte ușor mult mai important decât dreptul individual. Singurul motiv pentru care nu simțim că suntem în lumea lui Orwell este, probabil, faptul că fiecare dintre noi acceptă această superioritate. Sau, pentru că nu mai simțim?

PS: am repetat postarea, cu altă imagine, deoarece una precedentă mi-a fost ștearsă de roboțeii facebook, sub pretextul că „nu respectă standardele comunității noastre” 🙂