Arta complicității

— Ai mai scris ceva, fată? mă trezi la realitate Ruxandra.

— Nu, abia am reușit să scap de coșmarul fugii din micul oraș și am senzația că… nu pot să scriu acum, ar fi ca și cum aș vrea să fac pe autoarea cu orice preț.

— Tu Oana, eu nu te presez, te-am întrebat așa, că mi-ai zis că asta vrei să faci…

— Vreau, nu asta-i problema, da` nu știu dacă mai pot! Îmi dau seama ce puține știam, ce puține știu, și acum mi se pare o pierdere de vreme, toată treaba asta cu scrisul.

— Atunci poți să vii o vreme să lucrezi cu mine, în paralel cu editarea cărții lui Omega. Până te dumirești ce vrei, eu am nevoie de ajutor pe câteva proiecte!

Fată bună, Ruxi asta, puteam să mă supăr pe ea vreodată? După ce-mi deschisese ochii asupra Metropolei, acum voia să-mi umple și punguța. Adevărul e că aveam nevoie de o perioadă ca să-mi reevaluez opțiunile, și realizam absurditatea aspirației de-a fi scriitoare în marele Oraș – despre care nu știam mare lucru, de fapt. I-am zis Roxanei că o să mă mai gândesc și am plecat să ascult râul care purta noul meu destin. Dacii îngropau sub râuri aur și argint ca ofrandă lui Zalmoxis, fiindcă apele erau considerate, atunci, locuințe ale zeilor.

Astăzi, românul consideră râul un fel de gaură neagră în care orice colac de WC aruncat se va dematerializa și dispărea chiar în eternitate. Doar că lucrurile nu stau așa: chiar dacă prin centrul Orașului apele poartă doar câte-un PET rătăcit, aruncat probabil de un ciumpalac supărat că a pierdut la păcănele, deșeurile se adună, rămânând agățate de crengi în cartiere. Gunoaiele oamenilor, împreună cu cele ale societăților industriale care au supraviețuit pe la marginile marelui Oraș și ale celorlalte orașe mai mici dimprejur, care-și turnau otrăvurile direct în el, au transformat Râul într-o apă din care… nu mi-aș fi lăsat nici dușmanii să se adape.

Încercam să-mi dau seama, privindu-l, cum pot surprinde o lume în mișcare. În marele Oraș se întâmplau tot felul de lucruri pe care le urmăream cu impresia că le voi putea descrie cândva în cărțile mele. Dar la sfârșitul zilei se găseau mereu altele de pregătit pentru mâine, așa că începusem să scriu tot mai puțin – direct pe PC, nu pe foi, ca să nu mai pierd timp la transcriere. De fiecare dată când îmi treceam cuvintele în Word aveam senzația că își pierd mare parte din strălucirea și puterea de fascinație inițială. Frazarea devenea mai exactă și mai condensată dar, în același timp, scrisul își pierdea strălucirea, devenind o relatare precisă și rece.

Devenisem și eu mai rece? Eu, care mă trezeam în fiecare dimineață cu speranța c-o să fiu altfel, nu doar altcineva, o persoană mai decisă cu tot ce ține de viața din Oraș. Dar eram aceeași Oana, de pe alt râu, care trecea tot printre niște dealuri, doar că mai în vale, mai mare și mai frumos. Sau cel puțin așa se vedea de aici de sus, de pe unul din podurile sale de piatră, intrate an de an în renovare, pentru că apa le eroda. Cândva pe aici trecea un râu important pentru oameni, pentru că uda grădinile și le transporta sarea.

Nu era el Nilul, dar pe un mal și pe celălalt se așezau oameni, care azi merg la malluri și au uitat de râuri. Ridic ochii: majoritatea clădirilor, cândva în nuanțe vii, au azi culoarea prafului. Când stai la o terasă, sau dacă vizitezi Orașul noaptea, e chiar frumos. Privindu-l însă în detalii, cum priveam acum apele învolburate sau cenușiul clădirilor, nu mai era chiar așa. Încercasem să scap de gândurile mele, ca să dau de problemele altora. Și mai demult, pe aici trecea același râu și locuiau niște oameni. Râul era probabil la fel de agitat, dar oamenii nu trăiau așa mult și erau mai puțini.

Sigur era mai liniște. Pentru cei veniți aici să se căpătuiască, Metropola nu însemna cine știe ce, în vreme ce pentru alții Orașul poate însemna totul – sau atât de mult, că îi putea copleși. Nu voiam să zgârii suprafața lucrurilor, dar nici să le găsesc scuze celor pe care-i observam. Cuvintele nu fac niciodată asta, ascunzând multe nuanțe sub tăceri, în pauzele dintre ele. Descoperisem la noile mele cunoștințe din marele Oraș „arta” de a nu spune nimic, și o complicitate a participanților la conversație de a discuta, totuși, fără a spune direct niște lucruri:

— Bună, ce mai faci? Nu te-am văzut de mult…

— Noi suntem bine.

— A-ha!

— Tu ce mai zici?

Dând de înțeles prin asta că prima s-a căsătorit, sau are o relație, iar cealaltă, dacă nu are și ea pe cineva, nu prea mai are ce să zică interesant. Dar aflai că ea, prima trăiește acum o identitate de cuplu, deci exista o explicație, chiar dacă tâlcul lipsea. Noile mele prietene erau femei în floarea vârstei, frumuseți în pârg care – eram sigură – pocneau când făceau sex (sau amor, cum declarau), în timp ce bărbații clujenii mi se păreau oameni-plăcintă. Tăcuți, plicticoși, și mai ales comozi. Făceau pe misterioșii, dar în realitate erau lipsiți de vitalitate, pe care o ascundeau sub necesitatea sau stilul – ziceau ei – de a se păstra low-profile, ca să nu-și arate banii.

  • fragment din ORAȘUL imPOSIBIL, în curs de apariție

– continuă aici

Leave a Reply