MetropoCluj

Unul din doi clujeni nu citește presa locală. Probabil este vorba de cel activ, cu job și familie în întreținere, în timp ce consumatorul de presă este la pensie. Cei din presă se miră, dar nu le trece prin cap că problema ar putea veni și de la ei, că nu prea au mare lucru a-i spune clujeanului conectat la realitate, poate doar celui care n-a mai ieșit de multă vreme din casă și nici n-o să iasă mai departe de alimentara de cartier.

Între timp, americanii ne învață cum ne poate rezolva internetul o multitudine de probleme, de la furtul de lemn din păduri până la mita din spitale și parcatul ilegal. Cetățeni progresiști sau reformatori folosesc Internetul pentru a ataca ceea ce numesc ei mentalitatea noastră de corupți. Dar dincolo de toate astea, o problemă reală (nu doar virtuală) a Clujului este lipsa unei centuri metropolitane, care să înconjoare complet și să degajeze traficul greu din oraș.

Primarul Boc a lansat o licitație, și speră ca studiul de fezabilitate să fie terminat în 2 ani de firma Explan, iar în 4 ani de-atunci să se construiască și centura. Problema este că rezervele de petrol ale României se vor termina în 10 ani, dacă nu se vor descoperi altele. Sigur că asta nu înseamnă că nu vom mai găsi combustibili la pompă, o parte a benzinei vine din import, dar oricum, o presiune va fi. În mod sigur, și majorări de prețuri. Estimarea mea este că vom avea o centură la Cluj nu în 6, ci în vreo 7-8 ani.

Adică după 2025 când, scăpați de grija centurii, ne vom face probleme de prețul benzinei. Încă 40 de ani până la epuizarea rezervelor totale, încă vreo 100 până ce vor apărea noile tehnologii de exploatare a combustibilor rămași. Și uite așa centura lui Boc va fi muzeu, poate va crăpa asemeni investițiilor din Lomb, sau poate nu. Poate va rezista și va funcționa pe post de piste de biciclete, pe care n-a fost în stare să le lege prin oraș, în ciuda proiectelor europene…

Picat pe 3, Clujul se aliază cu noii lideri ai provinciei

După ultimii 3-4 ani, în care n-am auzit decât lozinci gen „punem Clujul pe hartă”, sau „Bucureștiul se prăbușește în fața Clujului”, iată că a venit și nota de plată a demagogiei locale: Timișul a devenit al doilea pol de dezvoltare din România, în timp ce Clujul a picat pe trei, conform cifrelor de aici.

Cu o cifră de afaceri a companiilor de 62 miliarde lei, și un PIB de 41 miliarde, Timișul a luat fața Clujului, care a rămas cu un PIB de doar 38 miliarde lei, fiind în pericol să fie ajuns și de Argeș. Poate acesta să fie motivul pentru care fostul premier Boc a scos iarăși de la naftalină proiectul de regionalizare, cu care a defilat sub comanda lui Băsescu.

Aliindu-se cu doi primari cel puțin la fel de buni ca el (mă refer în principal la Ilie Bolojan de la Oradea și la Nicolae Robu) și cu al treilea ceva mai slab, dar tot PD-List (și tot de 14 ani în aceeași primărie – Gheorghe Falcă) și viitor europarlamentar, Boc încearcă să exporte propaganda localistă care a ținut loc de realizări la Cluj în regiunea sau patrulaterul format cu Oradea, Arad și Timișoara.

Ideea este bună ca PR, dar nerealistă din mai multe motive: dacă tot vrei să faci un patrulater de genul ăsta, încearcă în propria regiune de dezvoltare, respectiv N-V. Clujul se poate alia cu Oradea, Baia Mare și Bistrița, orașe aflate în aceeași regiune de dezvoltare, sau cu Târgu Mureș / Alba Iulia, dacă tot vrea să treacă granița regiunii – cu ultimele două putându-se conecta mult mai rapid pe autostradă.

Numai că, sigur, ultimele două nu vin cu aceleași beneficii de imagine precum Oradea, membră a rețelei europene Art Nouveau și Timișoara, viitoare Capitală europeană a culturii. A nu se uita că n-am vrut sau n-am știut să ne aliem cu Baia Mare nici cu ocazia proiectului CEaC, concurând inutil cu micuțul oraș din nord ca să pierdem în final în fața Timișoarei.

Dar ce șanse reale are un tren de mare viteză când tu nu ești în stare să faci o supra-traversare în propriul perimetru, darămite să-ți proiectezi Centura metropolitană? Angrenându-se în astfel de inițiative strict propagandistice, primarul Emil Boc duce iar Clujul într-o direcție irelevantă, care nu va fi urmată de nicio dezvoltare reală.

Patrulaterala vestului va rămâne un simplu proiect pe hârtie, singurul beneficiu fiind să mai dea impresia de pâlpâire unei aureole pe cale de-a se stinge. „Vrem să fim primii din țară” – declamă cei patru primari la unison. Acesta nu este altceva decât un nucleu politic, anunţat de primarul Robu la evenimentul Urban Talks, care a avut loc la Timișoara pe 28 septembrie.

Practic, o copie a celui care a avut loc la Cluj, tot cu Robu, Boc și, de acea dată, cu primărița Sibiului – și despre care am scris aici. Nimic nou pe frontul de vest! Pentru Cluj ar fi mult mai fezabil să se concentreze asupra zonei SALE metropolitane, iar primarul din Cluj să încerce să găsească soluții la traficul infernal din oraș cu primarii din Florești, Baciu și Chinteni.

Întâlnirea II

*continuare de aici.

Acțiunea – scriam în introducere – este cam subțire, dar are avantajul că se poate petrece oriunde: prin centrul țării sau la București, ca să se-ncheie în dulcele târg al Ieșilor.

Personajele principale ar cam trebui să fie așa cum am zis, trei: poetul MINOR, nevasta VICTORIA și iubita OTILIA, dacă nu mai apar și câteva IUBITE, apoi cuvioasa PARASCHEVA cu  GHEORGHE cojocarul, prietenii MIHAI și GARABET, surorile RALIȚA și ALEXANDRINA; cel puțin după imaginația limitată a autorului. Apropo de autori, ar fi nevoie de o trupă care s-o scrie, fiindcă de jucat, teatru joacă aproape toată lumea. Oricum, e clar că deși MINOR, poetul nu se naște, ci trebuie să să se coacă, nu să apară așa, pleosc! pe internet, asemeni piesei. Începem cu poetul scriindu-și epitaful, ori chiar cu nașterea lui în azilul de copii, undeva, pe dealul Cotrocenilor?

E cam impropriu să te naști într-un Azil de copii orfani, dar se-ntâmplă: așa că pe fundal ar putea să fie proiectată, până se hotărăște toată treaba asta cu Piesa de teatru – chiar pe Cortină – imaginea instituției generoase din Cotroceni. Pe când reușesc și spectatorii să se așeze, poate reușim și noi, autorii, printre pauzele noastre de cafea de la job, să alegem și personajele pentru scena I din actul I (v-am zis că totul are un început?): în dreapta, cuvioasa PARASCHEVA doarme și toarce ca o pisică) pe războiul de țesut. Pe centru, cojocarul coase, din bucăți de piele, harta Regatului României:

GHEORGHE (cosând partea de sus de partea de jos): Eeee, asta-i piele bună, de moldovean! Uite ce bine-i bătucită – o arată publicului. După ce termină de cusut (în vreme ce pieile ba se vaită eroic – se aud puști sau urale –, ba se învârt într-o horă) își desface tacticos pielea de pe fața aspră și vedem că purta – bine disimulată – o mască:

GHEORGHE (mai tânăr, cu accent maghiar): Și-amu să cosem și bucata aste de țară, ca s-o facem așe, mai dodoloț.

Acesta era tot textul și pretextul întâlnirii noastre, iar Hip, care nu mă observase nici pe mine, de-abia aruncând un ochi spre mașinile oprite la semaforul de la Universității, traversa înapoi frunzărind programul TIFF. Fu cât pe ce să fie lovit de-un Mercedes argintiu al cărui șofer încă mai gesticula nervos, după ce-l ferise.

— Pe mă-ta cu rabla ta, ai ieșit tu pe Corso să te dai fițos? mârâi el ceva ce aducea c-o-njurătură, printre dinți.

Își făcu vânt spre bordura salvatoare a trotuarului, nimerind ca din întâmplare în dreptul mesei celor trei. Voi să treacă printre un scaun și-o biță rezemată de copac (hipsterii clujeni și le lasă pe unde apucă) și agăță, în trecere, un fir din părul șatenei. Totul se întâmplase într-o fracțiune de secundă, reluată așa cu încetinitorul: Hip traversa c-un ochi spre semaforul din dreapta; blestemă mașina argintie ce-l freca, din mers; concomitent, saltul înainte spre bordură, prelins într-o încercare de-a se furișa printre bicicletă și scaun; iar la final se trezise c-un fir de păr, agățat.

Și așa, cu firul încă ondulând după el, intrase în cafenea să-și ia Dell-ul. După o jumătate întreagă de minut, când reveni cu Peter pe terasă, zgrănțănind pe ciment două scaune, până la masa unde rămăsesem eu planton, una vecină cu a divelor, posesoarea părului șaten, despre care știa precis că era lung și ondulat… ei bine, abia acum îl învrednici cu puțină atenție, o sclipire din ochii ei reflectându-i-se-n lentile. Din scena de mai-nainte, când traversa strada grăbit, cu mine pe urma lui, încercând să-l avertizez asupra mașinii, îi scăpase un amănunt: șatena țipase ușor când el îi agăța firul de păr, sau poate doar își smucise capul, surprinsă? Abia după ce intră, involuntar, în atenția șatenei, ne băgă-n seamă și pe noi:

— Tu și Peter am înțeles că vă știți, hai ne-așezăm!

— Da, hai salut Peter! Cum mai merg construcțiile?

Mergeau, că făcusem amenajări cu el. I-am descris lui Hip cum se văzuse momentul din partea mea de șosea, sugerându-i c-ar putea să-i ceară scuze șatenei.

— Știm noi ce le place sau nu femeilor? îmi zâmbi el.

— Te porți ca un puștan de provincie! am remarcat.

— Oricum, o fată nu poate să se-aștepte la mai mult! De provincie? Păi de-asta m‑am și mutat aici, Clujul mi se pare un super-provincial. Da’ știi ce mă tot întreb?

— Clujul, provincial? Vrei să zici, poate, clasic?

— Abia ce-am schimbat orașul și-am văzut câteva locuri, așa că impresiile-s proaspete, cred că știu ce zic…

— Da’  ia stai, de unde naiba ziceai tu că vii?

— Din Alba Iulia cetate! declamă Hip.

— Și de ce-ai venit aici? Că ziceai că e cam provincial…

— Aici totul e așezat de când lumea și nou, în același timp. Mă plimb prin Andrei Mureșanu și mă-ntreb ce te face să te-atașezi de-un loc anume, cum e cartierul ăsta? E locul, sau ești tu? Și ce anume rupi de fapt, când pleci?

— Băi, ce de-ntrebări! Și, găsiși vreun răspuns?

— Încă tot nu știu precis, deși am ceva bănuieli…

— Păi nici nu ai cum, eu cred că-i devreme ca să poți trage concluzii. Da’ o idee ai, nu? De ce-ai plecat din Alba?

— Știi, la un moment dat simți că… trebuie să pleci!

— A-ha, ești grăbit, ca și chiriașul lui Topârceanu?

— Nu cred. Am descoperit că nici locul, nici poziția mea acolo nu erau așa cum le vedeam eu, și atunci niște legături s-au rupt. Habar n‑am care erau ele, primele. Între lumea mea ficțională și cea reală, poate? Dar no, până la urmă e vorba de motivație, poate și de bani… Și cred că devii mai prezent când schimbi locația:  totul în jur e nou și te fură peisajul, te trage cumva-n cadru.

— Ce nu știm noi îi că bărbații se coc numai la 40! Dar ele știu, omule – interveni Peter pe deasupra mesei.

— Chiar! Și oricât am încerca să le facem curte, pentru ele nu-i decât o altă formă a trasului de codițe, îi luă Hip vorba din gură, bucuros să schimbe subiectul.

— Ziceai că ești interesat de teatru? l-am întrebat, încercând să profit de schimbarea subiectului discuției, mult prea personal pentru o primă întâlnire.

— Poate mai degrabă de film? Despre teatru, nu știu ce să zic… mă privi el în sfârșit în ochi, ceva mai atent.

— Mă, ce tot vorbiți voi despre film, astea se fac, nu se scriu – cel puțin la noi. Se ia o cameră, se filmează, și lucră fiecare pe scenariul lui, se băgă Peter în seamă.

Prima ediție a cărții mai este disponibilă aici sau la Book Corner Librarium. Continuarea foiletonului pe cluj.pro

V-ați săturat de România?

Acum câțiva ani, un mureșan cu studii prin Craiova (v-ați prins, e vorba de Sabin Gherman) lansa un manifest de la Cluj, de unde s-ar fi săturat de România. Până una-alta, articolul publicat în Monitorul de Cluj l-a făcut celebru pe controversatul său autor, care după ce s-a săturat, a scos și o carte despre receptarea în presă a „manifestului”.

Azi jurnalistul Sabin Gherman are un studio TV de apartament, care transmite pe contul de youtube Ghermania de la A la Z, o pagină de facebook (cu 92k de aprecieri, doar 9% mai puțin ca Emil Boc) și una de Patreon pe care a strâns până acum o finanțare de 624$ lunar. Suma de la care acesta consideră că studioul TV poate merge înainte este însă triplă, adică 1.800$.

Presa liberă e aceea în care patronii adevărați sunt cei care citesc și cei care privesc. Încerc să țin studioul ăsta cât pot.

„Am ales să fac emisiunile pe internet, în presa oficială chiar nu mai e de stat. M-am săturat să aud ani la rând: mai ușor cu Transilvania, zi orice, dar nu mai folosi cuvântul autonomie”, afirmă Sabin Gherman. Prudent, acesta evită subiecte locale, pe teme concrete, sau pe cele controversate care l-au consacrat, preferând să scrie la sigur: generalități despre PSD, preoțime șamd.

Pe Sabin Gherman îl văd ținându-se de mână cu Lucian Boia. Dacă istoricul caută anume controversele, încercând să șocheze prin specularea lacunelor istoriografiei românești, Sabin Gherman nu pare a fi însă tocmai un intelectual dezinteresat. Intelectual da, dezinteresat nu prea!

Dacă de când s-a tocit pe interneți nu mai este considerat vârful de lance al secesioniștilor ardeleni, Sabin Gherman rămâne în viziunea cititorului „moderat”, care nu vânează excese pe facebook, un duşman declarat al românilor de dincolo de Carpaţi. Acest articol nu este un atac la adresa omului, ci a metodei Sabin Gherman / Lucian Boia: șochează, indiferent la ura pe care o atragi, și vei câștiga celebritate.

Am amintit de el pentru că pe 16 septembrie 2018 s-au făcut 20 de la publicarea așa-zisului său Manifest în Monitorul clujean. Ce a rămas din „ideea” sa după 20 de ani? Abordarea regionalistă a fost preluată de cea localistă, al cărei faliment este deja pe drum: o fumigenă expirată, așa cum a fost și bunica ei. Sătui sau nesătui, doar apologeții acestor idei prosperă încă bine merci.