Despărțire II

continuare de aici:

Dar nu toți cei care locuiau acolo aparțineau aceluiași oraș fictiv, un fel de Gotham city sau Metropolis, o parodie a marii  Metropole ardelene cu care se învecina și despre care nimeni nu îndrăznea să spună nimic rău, nici chiar în nopțile târzii, atunci când bașii se-auzeau până dimineața.

Dar ce poți să spui despre asta într-un oraș condus, sau mai degrabă guvernat fără nicio discreție de un fost baterist; sau basist? Nu eram foarte sigură de talentele muzicale ale primarului, știam doar că acesta cântase într-o trupă din capitală, și rămăsese pasionat de muzică. Dar nu era deloc o muzică a sferelor cea pe care o promova domnia sa, micul-mare primar, ci una ce mai degrabă-i îndobitocea pe alegătorii domniei sale discreționare.

Era bine că-mi găsisem un job în afara presei, mă gândeam în bus, privind pe geam străzile aglomerate ale Orașului și dându-mi seama că de îndată ce mă gândeam la politică mă ambalam. Era mai bine pentru mine să evit presa locală, fiindcă toate ideile astea de Angela merge prea departe mi-ar fi adus destui dușmani.

După cum începusem să-mi dau seama, marele Oraș era unul închis, plin de sinecuriști și pazinici ai administrației locale, gata să-ți sară la beregată dacă li se năzărea că o vinitură-și permite să le denigreze „idolul”, omul providențial care le punea lor pâinea pe masă și Orașul, pe harta Europei.

Cu toate pretențiile sale, provincialismul era încă la putere, iar locuitorii-i întâmpinau cu pâine și cu sare pe oficialii europeni rătăciți pe aici. Un amic de-al meu, blogger dinainte ca ocupația asta să intre în derizoriu, inventase chiar un cuvânt compus pentru conțăranii noștri (cum le mai ziceam eu concetățenilor din micul nostru oraș): țărășeni.

Adică un fel de orășeni așa mai de țară sau, mai degrabă, niște țărani care locuiesc și ei în micul oraș, dar trăiesc aici ca la țară. Nu un fel de town life, ci de life in town. Asta pentru că, în urmă cu o generație, două, s-au scurs în orașe țăranii de pe satele din jur pentru a munci în fabrici și uzine. Au fost colonizați în blocuri, unde s-au amestecat cu românii aduși de industrializare din toată țara. Singurul lucru bun este că de-aici a rezultat un mixaj interesant, un metisaj genetic românesc, absolut original.

Dar micii orășeni au rămas în continuare ne- sau slab adaptați la viața citadină. Au continuat să crească, de exemplu, animale printre blocuri. Sub geamul apartamentului în care stăteam, nu foarte la marginea micului oraș, funcționase ani de zile o cocină de porci. Grohăiau și guițau tot timpul, și rahatul lor mirosea, la câțiva metri de geamul meu de la bucătărie. Mai spre periferie viața la țară își intrase complet în drepturi.

Tractoare și căruțe, cai, vaci, găini și alte vietăți tipice agriculturii de subzistență rurală și semi-urbană de pe la noi. Apoi, micii orășeni, conțăranii sau țărășenii (cum le zicea amicul meu), locuiau în gospodării patriarhale, în familii patrilineare, câte trei generații. De aceea fast-food-ul sau bonele erau ceva rar în micul nostru oraș, ridicat totuși la rang de municipiu. Oamenii mâncau acasă, bunicile gătau și le creșteau copii.

Micul oraș sfida timpul istoric, modul și ritmul de viață specifice secolului XXI. Locuitorii săi nu făceau altceva decât să simuleze sau să ia în derizoriu viața citadină în timp ce aventura supremă, maxima declarație de independență a cuplurilor tinere, era să-și amenajeze două sau trei încăperi cu intrare separată în casa părintească. Sau, eventual, să o mansardeze.

De-aia nu exista nici piață imobiliară în micul Oraș, după cum îmi povestise unul din la fel de micii săi magnații, ajuns investitor de ocazie, după ce-l prostise un agent imobiliar. Înainte să ridice el prima casă pe un teren de la marginea micului oraș, îl chemase la fața locului pe singurul agent pripășit acolo, după ce făcuse ceva mimașuri prin metropolă.

— Ce zici, Cornele? Dacă fac aici o casă așa și-așa, și ți-o dau la vânzare cu 40.000 de euro, în cât timp o dai?

— Ei, la banii ăștia în 2-3 luni o vindem!

— Și dacă o scoatem la vânzare cu 35.000 de euroi?

— Într-una, maxim două luni?

Așa că omul cu bani se apucase de construit casa, vândută cu 32.000 peste mai bine de 4 luni. Dar așa e orice început, mai dificil…

*fragment de roman: „Comoara din marginea Orașului”, în curs de apariție

Ploi și soare

Când plouă cu soare la Cluj, ne-amintim de vorba săsească: și-a bătut dracul nevasta. Mă întrebam pe-aici cum de sunt totuși goale străzile din Cluj în weekend, nu că n-ar mai fi nicio mașină, dar nu prea vezi picior de om? Adevărul e că suntem o societate de consum, iar în week-end clujenii nu se mai duc pe floaștăr.

Nu mai e de bon-ton să te plimbi prin Parcul mare (decât noaptea la Untold, poate) așa că duminica toți clujenii cu bani sunt în mall. Acolo e azi aceeași forfotă cum era pe vremuri pe aleile orașului. Dar nu centrul dă gradul de civilizație al unui oraș, ci periferia, iar faptul că e supra-plin doar la evenimente și pustiu în weekend spune multe.

Mi-am amintit acum, când se face recepția pentru ultimii km din autostrada A3 pe care o să mai umblăm noi cu mașinile noastre vechi, ne-electrice (de-asta nu sunt stații de benzină pe A3, pentru că atunci când va fi gata, și-o să merite să umblăm pe ea, vom avea nevoie de alte stații de încărcare, pentru acumulatori), de gogoșile administrației privind centura metropolitană a Clujului care va putea fi gata prin 2023, dacă nu cumva intervine vreo fazare.

Nici măcar un proiect final, licitat, achitat și unanim acceptat de toate instituțiile statului român, nu cred că vom avea până atunci. Dar cui îi pasă?Poate celor care dau bani (prin impozitele pe care le achită) pentru o centură pe care nu vor umbla în viitorul apropiat, decât așa, peste vreo 10-15 ani.

Scrisori pierdute și poze apărute

Fostul premier al României, Victor Ponta, a publicat recent pe facebook o poză în care apar Liviu Dragnea – viitorul fost lider al PSD, Laura Codruţa Kovesi – fosta şefă a DNA, George Maior – fost director al SRI, Gabriel Oprea  – fost ministru al Apărării Naţionale şi al Afacerilor Interne şi Vasile Sebastian Dâncu, fost vice-premier al guvernului tehnocrat.

Asta ca dovadă că „foștii” se agață încă de trecut, mai ales atunci când pretind că-l devoalează. Presa centrală face o mega-investigație pornind de la banda de pe mâna Laurei Codruța Kovesi, iar Dan Andronic elucidează misterul, calculând când și-ar fi rupt mâna viitoarea fostă șefă a DNA și estimând astfel când ar fi fost făcută poza.

Cel mai amuzant este cum Kovesi se uită în stânga, iar banda bordeaux de pe mâna sa se întinde în dreapta, spre Dragnea 🙂 Ideea e, după cum ziceam și pe-aici, că degeaba ai la nivel național politicieni care gândesc doar local, punându-și pe primul loc interesele personale. Cu oamenii ăștia, oricât s-ar crede ei de gospodari în propria „ogradă”, nu faci nimic decât, eventual, să ridici un pic de praf pe drum.

Numai că praful ăla de pe drumurile naționale tot în curțile locale ajunge în cele din urmă, așa că n-ai făcut nimic. Genul ăsta de gospodari pricepuți ar face mai bine să rămână în provincie să-și vadă de ale lor, eventual să-i primească cu pâine și cu sare pe comisarii europeni când mai vin ăștia prin vizite programate, în timp ce la București avem nevoie de oameni care știu cu ce se mănâncă interesul național.

Frânarii la ora adevărului

Umblă vorba prin târg că nea Tony Conceicao zis Salam nu prea știe nici să discute cu jucătorii, darămite să-i așeze în teren, așa derby-ul cu FCSB s-ar putea să fie ultimul pe bancă. Venit în Cluj ca o „manta” de vreme rea, antrenorul portughez nu se poate plângă că nu are jucători suficient de inteligenți pentru că majoritatea îi sunt conaționali.

De unde s-a instalat sau a fost instalat pe bancă amiabil, cu asigurări că va pleca cu avansul pe o lună, Conceicao a ajuns să ceară și el cu sutele de mii, din moment ce din dealul Gruia se aruncă cu bani pe gazon. Preşedintele tot mai flegmatic al CFR-ului, doctorul Iuliu Mureşan, a anunţat că la meciul de azi cu FCSB vor asista circa 12.000 de oameni, de vină fiind „ora târzie la care este programat jocul”.

După cum am expus și aici, cu totul altele sunt motivele pentru care acest derby nu se joacă cu stadionul plin. În plus, toată lumea știe că în Gruia vine un public „de rezultat”, chiar dacă performanțele reușite de-a lungul timpului au format totuși un nucleu de 4-5.000 de suporteri. Meciul din seara asta nu pare a fi de x ci de 1 sau 2, chiar dacă ultimele 7 (şapte!) meciuri directe s-au terminat 1-1…

Conjunctura de azi nu este favorabilă însă unui egal, deși este un rezultat tipic într-un derby în care se înfruntă echipe cu forțe similare, cel puțin pe hârtie. Rămâne de văzut după acest meci dacă la conducerea CFR este un grup venit să facă business sau bișniță, deși în mod normal nu ar trebui să așteptăm niște rezultate pentru a lua decizii.

Normal ar fi ca deciziile să se ia după aprobarea unui proiect, iar rezultatele să vină în urma acelor decizii și nicidecum invers. Când deciziile se iau în baza unui proiect, se cheamă business, iar când se iau în urma unor conjuncturi mai mult sau mai puțin favorabile, se cheamă bișniță sau speculă.

Să punem harta pe Cluj

…mai bine decât să punem Clujul pe harta DJ-ilor de pretutindeni, iar pe clujeni să-i împingem tot mai mult în afara lui, la periferie, în Florești, Chinteni sau Câmpenești.

Centrul orașului a devenit o mare afacere administrativ-popească. Ultimilor li s-au retrocedat majoritatea clădirilor și acum trăiesc doar din chirii, în vreme ce administrația vrea să-și acopere incompetența prin tot mai multe evenimente. Ia priviți ce frumos e la Cluj, câte se întâmplă în oraș, ce deschidere!

Ce contează că Parcul e mare și tare numai pentru Untold și alte manifestări numite și nenumite, că e frumos centrul, în timp ce periferiile sunt tot mai prăfuite? Ce contează că nu vom avea o centură metropolitană, nu în următorul cincinal, ci abia în următoarele două – am scris aici de ce?

Între timp, pe șosele patriei de lângă Cluj, are loc selecția naturală prin extincția șoferilor în exces: suntem țara cu cele mai multe accidente de circulație din Europa. De ce? Pentru că avem cele mai puține autostrăzi și, aș completa eu, cei mai proști drumari și cei mai slabi șoferi. O regulă de mult uitată: păstrarea distanței față de mașina din față, kmh/ 2.

Cum (nu) se aplică? Ai 50 la oră în oraș, trebuie să lași 25 de metri distanță față de cel din fața ta (dar cel puțin în Cluj, puțini respectă atât limita de 50km/h, cât și distanța). Ai 100 pe DN sau autostradă (că la noi tot aia e), lasă 50 de metri. Am încercat zilele trecute, când am făcut un drum Brașov-Cluj, să circul conform regulilor – atât de viteză cât și de păstrare a distanței.

Dacă încerci să lași o distanță de genul kmh/2 între tine și mașina din fața ta, îți vor intra în față minim 2-3 mașini, conduse de ardeleni altfel respectabili, care frânează brusc între tine și mașina de la 50m distanță, fără să le pese că te pot arunca în șanț, după care încearcă să repete operațiunea și cu celălalt. Și apoi intră alții.

Și tot așa, într-un carusel al morții din care nu poți să ieși decât dacă faci și tu la fel: mers cu viteză, stat la aspirație, ca să nu îți intre nimeni în față, depășit tot ce prinzi și ajungi acasă întreg, dacă ai noroc. Și să conduci în oraș a devenit tot un fel de raliu. Șoferii români conduc 90% din timp încercând să depășească. Ce poți face cu specimenele astea: 1) frână bruscă, dar riști să te pupe-n fund.

2) Dai tare cu apă de la ștergătoare, încercând să faci cât mai mulți stropi în jur, poate îi umpli parbrizul cu H2O și se liniștește. Pentru mulți români mașina e un car de luptă, sau un tanc: odată urcat la volan, omul se crede indestructibil. Nu mai există nicio urmă de bun simț: dacă nu forțezi banda, nu poți s-o schimbi, pentru că nu te va lăsa nimeni.

Așa că hai să trasăm o hartă de drumuri prin Cluj, măcar pe-aici să putem umbla civilizat, și să lăsăm complexele astea provinciale cu pus Cluju` pe hartă.

Passenger lansează albumul RUNAWAY

Mike Rosenberg, aka Passenger, și-a lansat la sfârșitul acestei veri cel de-al zecelea album de studio intitulat RUNAWAY. Noul album, care marchează un moment important în incredibila sa carieră de unsprezece ani, a fost înregistrat la Black Crow Records și a apărut oficial pe 31 August.

Cele 10 piese de pe Runaway au fost înregistrate între UK și Australia și co-produse de Chris Vallejo (INXS, Empire Of The Sun, Josh Pyke). Piesele urmăresc o linie estetică nord-americană, cu câteva melodii care se referă la locații specifice  precum Detroit sau Yellowstone. Piesa „Americana” include o linie melodică timpurie a lui Ryan Adams. De asemenea, se pot auzi și mandolina, ca și un mic banjo, datorate lui Benjamin Edgar.

Alți muzicieni care au apărut pe noul album Passenger sunt basistul Rob Calder, toboșarul Peter Marin și clăparul player Jon Hansen. Piesele mele preferate de pe noul album sunt „Ghost Town”, o baladă despre decesul industriei constructoare de mașini din Detroit, și apoi „To Be Free”, penultima piesă de pe album, despre bunicii lui Rosenberg.

Se pare, după versurile de aici, că aceștia au fost evrei refugiați în America după război.  Albumul este închis de piesa „Survivors”, despre care artistul afirmă că:

That’s about a few things living in 2018, with climate change and Donald Trump and everything else. But also life and love, all the big questions. So it’s about navigating through life. Surviving.

Simultan cu lansarea RUNAWAY, Passenger a mai lansat un video acoustic live al ultimului său single – „Hell Or High Water” – piesa care deschide noul album. Un drum lung parcurs de interpretul indie de la lansarea primului său album, WICKED MAN’S REST, în 2007.

După reinventarea sa ca artist solo și un turneu de un an în sprijinul lui Ed Sheeran, a urmat „Let The Go”, melodia pentru care Rosenberg a câștigat un Ivor Novello, ajunsă la peste două miliarde de vizualizări pe Youtube. 

Machiaj

*continuare de aici.

Acum totul este imagine, machiaj, și orice devine la un moment dat parte a unei strategii de brand. Nici marele Oraș nu mai e doar un simplu oraș, ci o imagine machiată, iar Primarul său, mai mult un brand, decât o persoană, care merge la marea Petrecere să se „activeze”, ca orice alt brand. După „Zilele orașului” și alte petreceri gratuite, marele Oraș patentase party-urile plătite.

I-am zis Roxanei că vreau să mă mai gândesc la propunerea ei și am plecat să ascult râul care purta noul meu destin. Dacii îngropau sub râuri aur și argint drept ofrande aduse lui Zalmoxe, iar apele erau considerate locuințe ale zeilor. Astăzi, românul consideră râul un fel de gaură neagră în care orice colac de WC aruncat se poate dematerializa și va dispare în eternitate. Doar râul știe că lucrurile nu stau chiar așa.

Chiar dacă prin centrul Orașului apele poartă doar câte-un PET rătăcit, aruncat probabil de un ciumpalac supărat că a pierdut la păcănele, deșeurile se adună și rămân agățate de crengi în cartiere. Gunoaiele, împreună cu cele câteva sute de societăți industriale din marele Oraș și din celelalte mai mici care-și toarnă otrăvurile direct în el, au transformat Râul într-o apă din care nu ți-ai lăsa nici dușmanii să se adape. Încercam să-mi dau seama, privindu-l, cum arată lumea  în mișcare.

Aflasem că în marele Oraș se întâmplau tot felul de lucruri, pe care le urmăream cu impresia c-o să am puterea să le descriu cândva în cărțile mele. Dar la sfârșitul zilei se găseau mereu alte lucruri de planificat pentru mâine, așa că am început să scriu tot mai puțin, și direct pe PC, nu pe foi, ca să nu mai pierd timp la transcriere. De fiecare dată când îmi treceam cuvintele în Word aveam senzația că își pierd mare parte din strălucirea și puterea de fascinație. Frazarea devenea mai exactă și mai condensată dar, în același timp, scrisul își pierdea strălucirea, devenind o relatare precisă și rece. Devenisem și eu mai rece?

Eu, care mă trezeam în fiecare dimineață cu speranța că o să fiu altceva, nu doar altcineva, mai decisă cu tot ce ține de viața din Oraș. Dar eram aceeași Ana, de pe alt râu, care trecea tot printre dealuri, doar că mai în vale, mai jos, mai mare și mai frumos. Sau cel puțin așa se vedea de sus, de pe unul din podurile lui de piatră, intrate an de an în renovare, pentru că apa le eroda. Cândva pe aici trecea un râu, care nu era Nilul dar tot era important pentru oameni, pentru că le uda grădinile și le transporta sarea. Nu era el Nilul, dar pe un mal și pe celălalt se așezau oameni, care azi merg la malluri și au uitat de râuri.

Ridic ochii: majoritatea clădirilor, vopsite altădată în nuanțe vii, au azi culoarea prafului. Când stai la o terasă, sau dacă vizitezi Orașul noaptea, e chiar frumos. Privindu-l însă în detalii, precum apele învolburate ale râului sau cenușiul clădirilor, nu mai e chiar așa. Aici încercasem eu să scap de gândurile mele, ca să dau de problemele altora. Când oamenii nu erau așa mulți, numele lor conta ceva mai mult decât CNP-ul, precum numele râurilor și ale locurilor pe unde treceau. Și altcândva pe aici trecea un râu și locuiau niște oameni. Râul era probabil la fel de agitat, dar oamenii mai puțini.

Am înțeles atunci ce greșeală făcusem cu mutarea dintr-un mic oraș aflat pe un Râu mare, într-un mare Oraș scăldat de un mic râu și câteva canale secate. Aglomerarea urbană mi se păruse mai importantă decât apa pe malul căreia se așeza. Dar apa nu mai juca acum cine știe ce rol, decât poate de colector, iar orașul, marele Oraș în care-mi mutasem destinul, nu era decât un imens deversor de mizerii și orgolii mai mari decât putea duce un râu așa mic, precum era cel pe malul căruia încercam eu să mă adun.

Mi-am amintit, cu ultima fărâmă de optimism risipit de scâncetul agitat al apei, ce primisem cu adevărat de la viață, ce așteptări aveam și de ce venisem aici. Pentru oamenii și libertatea pe care locul mi-o sugera, ca să descopăr că libertățile păleau și despre oamenii locului nu știam nimic, și nici n-aș fi aflat mare lucru dacă nu mi-ar fi zis câte ceva Machiata.

*fragment de roman: „Comoara din marginea Orașului”, în curs de apariție

– continuă aici –