Fetițe dulci

— Eu nu v-aș sfătui să intrați în disputa asta, că s-ar putea să ieșiți prost și probabil, să nu mai aveți parte nici de informații, nici de piari… cum le-ați zis?

Ultima remarcă a agentului / funcționarului Bucur (încă nu reușisem să mă opresc asupra unei variante) mă făcu să-mi amintesc de Capitală, numită și Orașul de aur, care se lăuda cu cele mai dulci fetițe din țară. Fete de care nici Metropola, al doilea cel mai mare oraș, zis și Orașul de argint, nu ducea lipsă, la o adică.

Locuitorii celor două Orașe erau printre fericiții bărbați care nu trebuiau să practice turismul sexual, asemeni celor din orașele mici, condamnați la un număr limitat de combinații de x luate câte 2, unde x=numărul de fetițe dulci. Dar nu voiam să schimb vorba, înainte de a afla tot ce se putea despre Compania de bază, iar discuția despre deșeuri mă interesa mai mult decât altceva:

— Nu vreau să fiu rău, dar dacă domnul Președinte ar manageria lucrările la CMID-ul de care ați pomenit, cu același elan cu care și-a construit blocul din centrul Metropolei…

— Fie vorba între noi, se aplecă Feișan peste biroul care ne despărțea, nu Președintele și-a construit blocul din centul – sau mă rog, nu de unul singur, ci împreună cu Baronul, de care sunt convins că ați auzit!

Habar n-aveam ce-l împingea pe agent să facă astfel de afirmații în fața mea, dar pe moment nici nu mă interesa. Intrasem în sfârșit în miezul evenimentelor, aveam ocazia să fac la momentul potrivit, după ce voi descurca toate ițele acestor afaceri încurcate, dezvăluiri fulminante… dar stai! Era cumva Președintele pe făraș?

Pentru că în marele Oraș se practica jocul ăsta, de mazilire a Președinților, în timp ce Primarii aleși erau intangibili. De fapt, dacă stăteam bine să-mi amintesc, fusese mazilit și un Primar, dar era vorba de un interimar care-și făcea afacerile prea pe față, iar toată povestea fusese mai mult un avertisment. În fine, doar așa s-ar fi putut explica toate confidențele agentului: dacă voiau să pună pe foc castanele Președintelui.

— Am auzit de Baron în contextul unei scheme de fraudare a fondurilor primite de la Guvern prin PNDR.

— Asta e doar una din manevrele sale, îmi confirmă Bucur acuratețea auzului. Știu că aveți studii economice la bază. Or, partidele nu au niciun interes în a despărţi administrarea unui județ de interesele de grup.

— Ce legătură au studiile mele economice, cu…

— Vreți să descoperiți mai multe despre Compania de bază, nu? De aceea v-am chemat, pentru că puneați întrebări la înmormântarea directorului. Și ați vorbit cu persoane nepotrivite, care au venit să pârască la noi, care studiem această Companie de aproape 30 de ani. Așa cum ați presupus, istoricul companiei e important pentru a înțelege funcționarea ei. Vă mai amintiți cum se numea manualul din clasa a XI-a de liceu din care ați învățat pentru facultate?

— Economie… politică?

— Exact. Ei bine, acum cele două domenii s-au separat. Compania de bază sau Politica SRL a luat carnea de pe ciolan, iar osul (adică partea nerentabilă) le-a fost aruncat micilor întreprinzători, ca să-l roadă și să-l mai dezvolte un pic, până le cresc dinții.

— Așadar… politicienii locali sunt acționari la Compania de bază?

– continuă aici –

*fragment de roman: „Comoara din marginea Orașului”, în curs de apariție

Alte trei gogoși despre Untold

Am enumerat aici trei din cele mai mari exagerări despre Untold, apărute anul trecut, pe care anul ăsta nu le-au mai prea dat prin comunicatele de presă, iar când le-au pomenit totuși, au făcut-o cam cu jumătate de gură, semn că s-au cam sifonat.

Mă refer la banii intrați (sic!) la bugetul orașului (confundat cu bugetul festivalului), bărbile cu punem Clujul pe harta DJ-ilor de pretutindeni, iar pe locuitorii orașului în afara ei, și cea cu beneficiile mai mari ca dezavantajele – ultima demontată o dată în plus de pista de atletism distrusă de pe Cluj Arena.

Acestea fiind zise, haideți să verificăm următoarele trei gogoși cu care au ieșit în presă PR-iștii festivalului, în frunte cu primarul Emil Boc: cel mai mare festival din Estul Europei  (deci pe harta asta suntem, totuși), Clujul își dublează populația cu ocazia Untold și artiștii de renume mondial prezenți aici.

Cel mai mare festival: primele trei din Europa sunt considerate belgianul Tomorrowland, apoi cel de la Sziget (care strânge pe o insulă peste 560.000 inși, e drept în 7 zile) și EXIT Festival de la Novi Sad, ultimul ieșind anul trecut Best Major Festival. Cum ultimele două sunt din Europa de Est, Untold e doar cel mai mare festival din România – nu se știe pentru cât timp, fiind și cel mai scump. Bugetul pentru Untold sau Electric Castle este ~1200 lei, cu nespUsul depășind în 2018 bugetul necesar pentru Castelul electric. Cam multișor, iar Timișoara vine din urmă.

Clujul își dublează populația cu ocazia Untold, a declarat primarul înainte de începerea ediției din 2018: „practic în incinta festivalului mai intră un oraș de talia Clujului, de 350.000 de locuitori”. Pe bune, cu tot cu Mănăștur, Mărăști, Gheorgheni, Grigorescu? Nici dacă ai lipi acolo, între garduri, toate blocurile lamă din cartierele amintite, nu cred c-ar încăpea acolo un oraș.

Cât de naiv să fii să crezi așa ceva? E ușor să înmulțești 80-90.000 de bilete vândute cu numărul de zile, chit că e absurd. Că vin cam tot aceiași tineri, prea mici fiind fluctuațiile de la o zi la alta. Și chiar dacă ar intra, ce sens ar avea? Ăsta e scopul, să se înghesuie acolo așa, de satisfacția primarului, ca să le facă poze cu telefonul? S-a văzut clar în ultima zi că, dacă în perimetrul încercuit cu oribilele garduri intră 90.000 inși, e greu ca aceștia să se mai și deplaseze între scene. Stau ca sardelele.

Din cei 90.000 cel puțin jumătate sunt clujeni, dar hai să zicem de dragul discuției că ar fi doar 30.000. Musafirii îs atunci 60.000. Să tot fie alții 10.000 care vin de la o zi la alta, că unii au apărut anul ăsta direct de la Tomorrowland și după Untold au plecat la Sziget sau merg la Awake. Deci orașul ăla de talia Clujului înghesuit în centru e de fapt o Albă Iulie sau un cartier al marelui Oraș de pe Someșul mic.

Mulți artiști (de renume mondial), tot mai multe scene. Altă gafă. Adevărul e că perimetrul festivalului devine tot mai neîncăpător de la an la an și e frustrant să mergi lipit de cineva ca să ajungi unde vrei. Treaba asta se leagă de faptul că partenerii sunt cam îngrămădiți, sunt „activări” împrăștiate peste tot iar atât de multe corturi nu sunt deloc plăcute ochiului. Ar putea opta pentru mai multe zone de relaxare în loc de merchandise, pentru că parcul arată mai mult a piață, iar Untold tot mai mult a festival consumerist.

Chiar și vendorii ăia de mâncare, oricât de mult ar mânca oamenii la un festival, sunt prea mulți și unii chiar nu își au rostul acolo. Nu se face nicio selecție la acest capitol și este acceptată cam toată lumea. În fiecare an, Untold arată și se prezintă cam la fel, mai mult sau mai puțin, cu prea mici modificări, iar festivalul cam stagnează – în mare. Singurele schimbări notabile au fost în materie de design al scenelor și pe alocuri câțiva artiști care nu au mai fost până acum, dar atât?

Cu marii artiști hai s-o mai lăsăm că deja măcăne. Nici la capitolul user experience nu vezi mare lucru, doar aceleași roți care se plimbă prin parc, fetele în costume de baie mov și cele pe picioroange. Galaxy Stage e singura scenă cu sonorizare bună. Pentru că da, e la interior, iar zona din Parc alocată festivalului ar trebui restrânsă și păstrată doar pentru check-in, comerț și relaxare. Cluj Arena – o altă gafă, dar hai să zicem că și pista se poate proteja – și Sala Polivalentă ajung. Și puțin respect pentru comunitate, că altfel, Untold o ia rău la vale! Oricum a cam luat-o deja.

Machiata

  • continuare de aici

— Așadar… politicienii locali sunt acționari la Compania de bază?

— S-ar putea spune și așa, dar n-ar fi prea exact. O persoană poate avea acțiuni la mai multe companii (la una singură poate avea 100%), dar și o persoană juridică, cum e Compania de bază, poate fi acționar în altele, cum ar fi: de apă, de salubritate, de transport local, apoi Compania de administrare a domeniului public, a drumurilor publice…

— Astfel că ițele se pot pierde, la câți politicieni sunt de săturat! Of, ce naiv sunt, am crezut că le pot descurca, când colo îs mai multe ghemuri decât mi-aș fi imaginat!

— Da, rețeaua de firme e complicată, la fel și harta intereselor, însă contractele bănoase sunt puține. De exemplu, cele mai bănoase contracte publice din județ au fost două lucrări de infrastructură: aeroportul și CMID. Ambele adjudecate de firme controlate de Baronul lo– cal, care contribuia la pușculița privată a Președintelui.

— Și voi știați toate astea?

— Pe Președinte cu asta l-am înfundat. Cu Baronul a fost mai complicat, pentru că la aeroport ne-a luat prin surprindere când a decis pur şi simplu să construiască altă pistă decât cea din contract. Una cu 50 de milioane de lei mai scumpă. Și după ce a turnat-o, a început să facă presiuni asupra autorităților judeţene s-o pună în legalitate. Și nu s-a oprit aici. Cu de la sine putere, s-a apucat să construiască o platformă de parcare pentru avioane, în interiorul Aeroportului. A urmat accidentul ecologic de la Pata și abia atunci a ieșit la totul la iveală. Un moment, să pun un dialog, scoase agentul o casetă:

<< Auziți. Stai să-ți spun în felul următor, să nu mai cauți dealul, că ți l-am găsit >> se auzi o voce.

— Și unde mi-e dealul? întrebă cealaltă de pe casetă.

<< La Aeroport>>.

< Unde?> se auzi înainte ca Feisan să apese pe buton.

— Fără vreo expertiză sau autorizaţie, firma care construia acel Centru de Management al Deşeurilor, și care era o firmă a Baronului, a excavat mai multe camioane de pământ din dealul de la marginea Gropii de gunoi. Acel pământ a fost transportat la Aeroportul aflat în apropiere şi folosit de altă firmă a Baronului drept umplutură la turnarea pistei. În câteva zile, aceste excavări au destabilizat dealul în asemenea măsură, încât au dus la alunecarea de teren din zona uriașei cantități de gunoi îndesate acolo cu vârf.

Ascultam cu satisfacție informațiile furnizate de Bucur. Nu atât detaliile mă fascinau, cât lumea ascunsă pe care o dezvăluiau, așezându-se ca un puzzle care mi se părea stupid de simplu dar atât de logic, acum. Cum putea fi altfel? mă întrebam. Era atât de rău pe cât putea să fie, îmi spuneam, uimit de cruzimea care se deștepta în mine. Ar fi trebuit în mod normal să fiu îngrozit, dar fiindcă mi se confirmau anumite supoziții despre Oraș, eram chiar amuzat. Probabil că mi se citea și pe chip. Agentul Bucur se ridică și-mi întinse mâna:

— Sunteți dat dracu`, dom scriitor, acu` știți la fel de multe ca mine! Îs curios ce-o să faceți cu toate astea!

— Ce pot să fac eu? m-am mirat de mirarea lui. Și la ce bun, vorba dvs, să mă iau în gură cu PiaRișii sau mai rău, cu PiaRistele?

— Apropo de PiaRiste, căutați-o pe Roxana Cordoș! Salutați-o din partea mea și o să aflați mai multe despre cum circulă propaganda în presă, îmi dădu agentul un sfat la despărțire.

Eram decis să merg până în pânzele albe, așa că i-am urmat sfatul. Așa am făcut cunoștință cu o domniță mustind de spiritualitate – sau poate doar așa mă iluzionam, în speranța că voi afla mai multe.

Roxana era înăltuță, slăbuță, cu părul vopsit într-o discretă tentă roșcată, împletit în codițe care-o făceau să pară mai tânără. Citea ceva când am intrat în biroul ei, așa că i-am putut observa chipul, încadrat de ochelari care-i măreau sau puneau în valoare ochii frumoși și genele lungi. Majoritatea ramelor ascund fie pleoapele, fie genele, fie sprâncenele, dar ale Roxanei, de hipsteriță, îi evidențiau ochii și o făceau chiar mai expresivă decât ar fi fost cu unele banale – sau, cel puțin, așa bănuiam.

M‑a privit cu reticență, până i-am pomenit de agentul Bucur. Atunci m-a invitat să ieșim la un tete-a-tete, probabil ca să nu ne audă cineva din birourile vecine. Roxana lucra într-o clădire mare, cu multe birouri și puține însemne, așa că nu-mi dădeam seama dacă este firma ei, sau doar un spațiu de co-working, cum se practica în marele Oraș.

— Cum vă place cafeaua?

— Machiată, i-am zis – zâmbind.

Zâmbi și ea, și nu știam dacă era un simplu răspuns sau pricepuse aluzia. Avea momente când poza evident, clipind des din pleoapele lungi, și momente de absență, dar pentru mine nu conta. Eram complet sedus de make-upul ei și începeam să mă întreb, câtuși de decent, cum arăta în intimitate. Probabil că avea pur și simplu ochii mari și beliți, dar culorile cu care-și încărcase pleoapele o făceau să pară frumușică.

– continuă aici –

*fragment de roman: „Comoara din marginea Orașului”, în curs de apariție

Compania de bază

  • continuare de aici

— Unde? am riscat eu întrerupându-l iar.

Adevărul e că nu-mi venea să cred ce auzeam.

— Sus, repetă el gestul cu degetul mare, s-a decis să punem orașul pe harta distracției, prin organizarea celor mai grozave evenimente și petreceri estivale…

— A, da! mi-am amintit eu, uitasem că tot ce mișcă în marele Oraș e festival, cu doi străini e deja… internațional, iar marea preocupare a celor de sus e să pună Metropola pe hartă, iar pe locuitorii săi în afara ei, ca iobagi în satul global.

— Un moment, mă întrerupse cu un alt deget (arătătorul), după care își deschise haina, luă un stilou și începu să noteze într-un carnețel de pe birou. — Continuați vă rog, asta cu… globul!

Funcționarul începu să noteze con știincios, așa că mi-am ales cu atenție cuvintele, compunând chiar o introducere:

— Multe descoperiri și invenții au modificat lumea, așa cum a fost ea până acum, ca să ne aducă pe toți din ce în ce mai aproape. Ne-au ținut conectați, indiferent pe ce parte a globului ne-am fi aflat. Acum un sfert de veac construcția era aproape terminată, dar atunci global însemna, eventual, circul Globus, nu-i așa, domnule….?

— Feișan. Bucur Feișan, se prezentă funcționarul automat, în timp ce stiloul său scârțâia pe hârtie.

După ce-și dădu seama că se deconspirase, începu să-mi facă un semn de atenționare cu stiloul, dar l-a ignorat și am decis să continui, așa că instrumentul își reluă scârțâitul pe foile carnețelului.

— …dar lipsea ceva, iar apariția internetului odată cu explozia media și a industriilor informatice au transformat lumea într-un adevărat sat global. Ca orice alt sat, și cel global e locuit de aceleași categorii de oameni: deștepții tribului, ciudații și conformiștii. În satul global timpul, deși tot mai precis măsurat și franjurat, se amestecă. Iar în momentul în care jurnalul de ştiri devine spectacol, exact atunci mass-media își insinuează propriile mesaje, propriile politici, și  principiile satului global devin premizele statului global. Globalizarea își arată limitele tocmai prin lipsa  limitelor pe care le impunea bunul simț sau simțul comun (common sense).

— Da, frumos spus, domnule Sigma, vă mulțumesc că mi-ați împărtășit viziunea dumneavoastră despre satul global, pentru raportul meu.

— Ce raport, bre? m-am scăpat, dacă tot ne ziceam acum pe nume.

— Raportul pe care-l fac zilnic despre dumneata, se apropie Bucur de mine, schimbându-și poziția corpului și limbajul.

În zece minute, eram sigur, urma să ne și tutuim.

— Mă urmăriți, sau după ce? Și pentru ce faceți rapoarte despre mine? am încercat să-l păstrez la o distanță politicoasă, fără a-l jigni, ca să mai aflu ceva.

— Eh, nu vă flatați singur. E vorba de un jurnal al prezenței dumneavoastră online, pe care minunat de albastra rețea virtuală  ni-l furnizează. Eu nu fac altceva decât să clasific și să subliniez opiniile dumneavoastră, în caz că superiorii mei or să le solicite.

— Bine, haideți să revenim la discuția inițială, am încercat să schimb subiectul, puțin deranjat de prostia mea. Spuneați că, încă de la înființare, Compania de bază a orașului se ocupa de distracții?

— Asta ai dedus dumneata! zise Bucur.

Se hotărâse așadar să păstreze limbajul colocvial pe care-l adoptase cu câteva minute înainte, semn că avea impresia unei oarecari superiorități asupra mea.

— Dacă știți de înmormântare, probabil că aveți idee și pentru cine lucrez, de-asta vă interesez – am blufat, într-o încercare de a prelua inițiativa.

— Da, știm că v-a căutat domnul Omega. Sper că nu vă va implica în afacerile sale cam dubioase.

— Nu, dar am să-i culeg și apoi să-i tehnoredactez o carte.

— Ah, își pierdu agentul Feișan aerul atotștiutor, scoțându-și din nou stiloul, întrebându-mă: — Ce carte?

— Habar n-am, că încă n-am început, abia am bătut palma. Atâta știu că e una de istorie.

— Aș putea să vă rog, se întoarse el la pronumele de politețe, să publicați online câteva fragmente, din când în când? Doar ca să ne facem o idee despre ce va fi vorba în romanul domnului Omega.

— Ați putea, dacă aș fi angajatul dumneavoastră, nu al său. Numai că atâta vreme cât el este cel care mă plătește, nu cred c-ar fi corect.

— Asta se poate schimba, își lovi el stiloul de palmă.

— Probabil, nu de asta am spus-o. Până una-alta, aș vrea să întru în subiect, sau să aștept până intră Omega în subiect, înainte să vând pielea ursului din pădure.

— Mi se pare corect, încuviință agentul.

— Iar după ce o să am ceva interesant, aș putea să pun online, dar numai la schimb cu alte informații, la fel de interesante și relevante pentru mine.

— La ce vă referiți? mă întrebă Feișan.

Eram bucuros că luasem inițiativa și reușisem să-mi recuperez statutul, ca și distanța față de agent. În sfârșit, nu mai făcea pe familiarul cu mine.

— Ați început să spuneți ceva despre cinci milioane de euro dintr-un cont. Îmi amintesc că am citit și eu ceva despre asta, în presa locală.

— Eh, nu vă luați după ce scrie presa locală, făcu un semn de lehamite Bucur Feișan.

— Înțeleg că nu aveți o părere bună despre ei. Dar știți cum se zice, nu iese fum fără foc, am încercat eu să nu divaghez de la subiect.

— Personal, apreciez presa locală – chiar îmi place să țin în mână un ziar tipărit în weekend, pe terasă, la o cafea. Așa că sunt unul din puținii care încă mai dau bani pe așa ceva. Știți probabil care este situația din domeniul vânzărilor de carte?

— Da, la fel e și acolo: se vând, dar nu prea se cumpără!

— Ei, din punct de vedere profesional, presa locală nu ne ajută cu nimic. Vagi articole de opinie, foarte rare reportaje, cât despre știri, majoritatea sunt preluate din presa centrală online. Nu că n-am avea știri, dar nu știm pe plan local decât să le colportăm. Fără vreo opinie, le plimbă de la o publicația la alta cu mici modificări, pe la titlu, cu câteva greșeli gramaticale în plus sau în minus, erori de tastare și cam atât – în esență, aceeași știre se plimbă vreme de trei zile în toate cele 10 cotidiane mari și până la sfârșitul săptămânii o preiau și celelalte 10 mai mici, ca și săptămânalele…

– continuă aici

*fragment de roman: „Comoara din marginea Orașului”, în curs de apariție

Untold și presa clujeană

Presa clujeană tratează Untold, an de an, după cum vine valul: dacă prin 2016 a început vreunul să scrie că au fost neclarități cu finanțarea festivalului, s-au luat și ceilalți după el. Din 2017, momiți cu câte un bilet de acces, au început să enumere câte scene și câți artiști de renume mondial vin aici și să înmulțească numărul de participanți cu numărul de zile.

Dacă luai de bun tot ce se scria atunci, puteai crede că la Untold intră încă un oraș de mărimea Clujului, iar festivalul aduce atâtea beneficii orașului, încât mai că-ți părea vreun eveniment caritabil. În timp, propaganda s-a mai calmat, după câteva articole declarate „critice” la adresa festivalului. Dar în Cluj nu critica este problema, ci tocmai lipsa gândirii critice.

Puținii cititori (la fel de puțin ca și adevărații jurnaliști), cască gura doar la poze și la expresii standard, lansate în spațiul public cu scop propagandistic, fără prea mult sens, la o privire cât de cât atentă: punem Clujul pe hartă, milioane de euro, bani intrați la bugetul local, artiști de renume mondial – sutimi de adevăr amestecate cu zeci de minciună.

Concluzia: spiritul critic se pierde, ba mai mult, ca efect direct al rețelelor sociale (în care fiecare participant se învăluie în propria bulă), orice opinie, indiferent cât ar fi de argumentată, sperie. Oamenii nu mai știu să citească ori să înțeleagă idei noi, ci doar să dea like la postări cu care sunt dinainte de acord sau block. Oricum, din partea „cititorilor” de facebook nu poți avea prea multe așteptări. Sunt postări cu sute de reacții și doar câteva zeci de citiri, semn că sunt mult mai mulți cei care urmăresc pozele și titlul, decât cititorii de conținut.

Au apărut și câteva articole ale jurnaliștilor locali, critice la modul timid, dubitativ (gen Untold cu bune și cu rele) sau interogativ. Cele două care mi-au atras atenția aparțin unora din cei mai buni presari din oraș, și mă refer aici la Gabriela Dragotă de la Ziar de Cluj și Radu Hângănuț de la Transilvania Reporter. Gabriela Dragotă, care scria anul trecut despre „haterii de serviciu care latră de după gard”, a fost anul acesta în Cehia unde și-a dat seama că Untold și Electric Castle mai au de învățat, așa că și-a mai nuanțat poziția.

Radu Hângănuț, într-un articol aproape „critic”, strecoară și o săgeată la adresa celor care au ceva de spus despre festival, ca să pară echidistant: cum că n-ar trebui să ridice problema doar cu puțin timp înainte, în timpul festivalului, cât sunt deranjați de zgomot, sau la câteva zile după, ci tot timpul anului. Pe bune, nu sună puțin aiurea? Când oleacă mai logic ar fi ca tocmai cei care au „generat” problema și care – mai ales – încasează bani grei de pe urma ei, să o și rezolve, pentru că este problema lor LEGALĂ.

Ce ar mai trebui, după asemenea jurnaliști, să facă „activiștii” civici: să se lase de serviciu și să se dedice trup și suflet rezolvării problemelor pe care le are Untold cu cetățenii Clujului? Ca observator neimplicat în organizarea festivalului, de ce n-ar fi suficient să-ți faci datoria civică de a sesiza, în timpul tău liber, ce nu este în regulă acolo? De reținut că jurnaliștii amintiți au scris aceste articole „de opinie” în publicațiile la care lucrează, în timpul programului, și nu în timpul lor liber – adică dezinteresat.

Când sunt mii de oameni implicați aici și zeci de mii de participanți, ce ar avea activistul de făcut, în plus față de toți cei enumerați? Mai exact: să se bată cu morile de vânt, să discute cu mii de oameni sau să-i caute pe organizatori prin oraș, pe unde au sediul (adică în Parcul mare) și să-i „convoace” la dezbateri? Cei ce susțin asta sunt sau naivi, sau confundă bunele intenții cu altceva.

Povești la pește

– continuare de aici

— Eu am fugit toată viaţa de senzaţional, își începu povestea procurorul criminalist, limitându-mă la cercetarea tuturor aspectelor legate de cazurile care-mi erau încredinţate. Dar tot am să vă spun despre una din crimele care a şocat Clujul ultimilor ani, şi anume uciderea pictoriţei Lucia Piso. Aceasta era văduva sculptorului Romul Ladea, iar ucigaşul – un ţăran din Cămăraşu, care funcţiona în gospodăria familiei pe post de şofer şi om bun la toate.

În noaptea de 3-4 februarie pe strada Turzii nr. 54, se comite un omor. Preia cazul miliția municipiului Cluj, ca medic legist Petru Moșoiog și anchetator, căpitanul Vasile Olteanu. Părinți victimei, Ilie Piso, în varsta de 85 de ani, si Elena Piso, in varsta de 82 de ani, ne-au informat că sosiseră din Bucuresti pe 3 februarie, la ora 16:00. La București a fost și fiica lor, Lucia, în vârstă de 57 de ani, pictoriță și văduvă a sculptorului Romul Ladea. Cu toții s-au culcat în jurul orei 22:00.

Iacob Cămărăşan locuia în bucătăria de la demisol a casei şi urca în răstimpuri în dormitorul pictoriţei cu ajutorul unei scări. În noaptea de 3 februarie 1972, acesta a urcat la camera de la etaj, unde dormea victima, cu ajutorul aceleiaşi scări, spărgând geamul. Era gelos pe femeie pentru că, de la o vreme, aceasta nu se mai culca cu el. Beat, a lovit-o cu briceagul pe care-l avea asupra sa. Luptându-se cu agresorul, victima a intrat în camera unde dormeau părinții ei, strigând «Mamă, vino că ăsta mă omoară!».

Părinții au intervenit în apărarea fiicei lor, iar autorul i-a tăiat și pe ei. Striga într-una la Lucia Piso «Te omor!», lovind-o cu briceagul. După un timp, victima a căzut la pământ, iar criminalul a fugit. A fost chemată Salvarea, dar Lucia Piso era moartă. În urma autopsiei, medicul legist a stabilit că ucigașul i-a aplicat cu briceagul, corp delict, nu mai puțin de 39 de lovituri, dintre care 3 în jurul gatului.

În timp ce ucigașul lovea victima cu sete, tatăl ei, Ilie Piso, a reușit în ciuda vârstei înaintate, să-l prindă de gât pe Cămărășan, zgâriindu-l, dar criminalul l-a tăiat cu briceagul și l-a îmbrâncit. A intervenit și mama victimei, Elena Piso, năpustindu-se asupra asasinului, dar n-a avut prea multi sorți de izbândă, fiind tăiată și mai grav decât soțul ei. Atunci i-a căzut criminalului pălăria din cap, și a fost găsită la locul faptei. L-am prins a doua zi, în jurul orei 9.00, într-un culcuş improvizat din vestiarul cioplitorilor de piatră din incinta fostei Fabrici de cărămidă. Era încă beat şi puţea îngrozitor.

— Bun povestitor, procurorul! concluzionă Ceacanica. Ia zi Teteule, îi ținem piept?

— Hai să vedem, își scormoni mințile ofițerul de la omoruri. O să vă povestesc un caz tot de la începutul anilor `70. Nu departe de Ploiești, anchetam cazul unui tânăr aruncat în fântână, într-un sat. Nu ţin minte toate amănuntele, însă mi-a rămas puternic întipărită în minte imaginea pălăriei din paie care plutea deasupra apei, că tot ați amintit că și-a lăsat Cămărășan pălăria.

Deh, țăranul ajuns domn șa oraș! La faţa locului am fost o echipă de vreo cinci oameni: eu, medicul legist, autopsierul şi doi miliţieni din zonă. Şi, cum ancheta a durat ore în şir ni se făcuse între timp o foame teribilă, aşa că şeful de post s-a oferit – aşa cum era tradiţia în astfel de împrejurări – să ne ducă la o gustare. În ciuda faptului că i-am spus să nu ne ducă la vreo rudă a decedatului, ne-am trezit chiar la casa mamei victimei. Era o femeie atât de săracă, încât n-avea decât trei găini în ogradă. Am aflat de la ofiţerul de miliţie că bătrâna a zis că ar tăia o găină ca să ne facă o tocăniţă, dar i-e cam groază, fiindcă-i în doliu. La care maiorul i-a spus repede:

— Nu-i nimica, lele, ne îngrijim să avem respect faţă de doliul dumitale, aşa că uite acolo, o găină neagră, o poţi tăia liniştită.

Ceea ce s-a şi întâmplat, chit că după aceea i-am oferit bătrânei  contravaloarea găinii – şi ceva pe deasupra. Așa că a rămas mulţumită pentru că i s-a respectat doliul, iar echipa noastră că a plecat sătulă de la locul faptei. Să ştiţi că pentru mine a contat enorm munca în echipă .

Era rândul lui Ceacanica, dar procurorul îl opri ca să mai aducă o ulcică de vin. De data asta era un alt soi, roșu la culoare – Feteasca regală se terminase. Turnă în pahare solemn, iar după ce-l gustară, criminalistul își dădu la rândul său drumul la gură.

– continuă aici –

Fauna de după

Deși am zis că nu mai are rost să scriu despre AuntOLD, că e un fenomen minor și că a trecut… nu pot să nu remarc fauna care proliferează deja în jurul acestei… manifestări. E plină presa provincialî și de propagandă cu mesajele „artiștilor”: păi la ce sume au încasat doar pentru a pune muzica pe laptop – în alte locuri au live set, nu DJ set – nici nu e de mirare că au vorbit frumos despre Cluj și RO, ca doar n-o să vorbească urât despre ce-i mai ține încă în viață.

CHECAUTProblema e că fanii pun botul la asemenea exagerări, mai e puțin și o să auzim că de fapt Untold e un eveniment caritabil și că ne va rezolva problemele orașului. Când colo, ce să vezi: propaganda rezolvă doar problemele de imagine ale administrației – nu cele reale, mici dar punctuale, ale cetățeanului. Mulți se atacă la orice discuție despre Untold, ca și cum ar fi vorba de onomastica lor, nu de un simplu eveniment. Dar uite că scrisul nu costă nimic, și nici autoritățile nu trebuie să dea bani grei pe consultanță – ba chiar află pe gratis multe chestii de care habar nu aveau: primarul Boc spunea anul trecut la radio că el nu crede că la Tomorrowland se oprește muzica la ora 23 și că se va interesa.

Ei bine, a aflat, și la ce bun?

Poate tocmai asta e și problema, că discuțiile astea nu generează nici titluri care să le justifice activitatea, nici parandărăt? Ce ușor e să spui doar „Romania is a beautiful country” și „Cluj is the best” mai ales când nu locuiești și nu trăiești aici. E la fel de ușor să vezi doar partea plină a paharului – dar asta e problema ta, nu înseamnă că altul e și obligat să-l bea, doar pentru că-ți place ție.

A, nu-ți plac „criticile”? Atunci citește doar „The Secret”, ClujCapitală, Jurnalul Municipal și rezolvă cuvinte încrucișate, asta te va menține zen. Cum ziceam, sunt persoane care merg la UNTold ca la o nuntă: înainte fac „ședințe” de manichiură și coafor. Îți caută un accesoriu trendy. Sunt puștoaice care-și regizează astfel ieșirea în societate, dacă tot nu mai sunt baluri. Ei bine, lac să fie, că broaște sunt destule 🙂

Casele oamenilor

O prezentatoare de știri căreia lumea îi recunoaște fizionomia pe stradă și timbrul vocii la televizor se exteriorizează timid, dar efervescent, despre buzunarele clujenilor – distingem și o ușoară notă de invidie, care nu va dura mult. Doamna tocmai ce a primit autorizație de construcție pentru un hotel în zona istorică a orașului. Brusc, acolo nu mai e nevoie de locuri de parcare.

Prin sângele prezentatoarei circulă dopamină și fericirea „is a must”, așa că doamna Esca își imaginează că, în vreo 5 zile/ziLE/ZILE, clujenii o să câștige cât alții în șapte ani, deci harapalbic – remarcă pe facebook Lucian TodoranIată ce opinează proprietara zâmbetului feeric:

Restaurantele, hotelurile, pensiunile, casele oamenilor, magazinele de tot felul, taxiurile, Uber, şi câte altele încasează fără oprire.

Cum anume încasează fără oprire „casele oamenilor”, ea știe – de parcă dacă intri în casa cuiva la Cluj ți se emite factură pe un pahar de apă, apoi pe un pahar cu apă, apoi pentru un pahar spălat cu apă; toate cu plata pe loc. Sau și-o fi adus clujenii păcănele în intimitatea căminului, și alea încep să funcționeze din senin în astea 5 zile, scuipând fise și inundând proprietarii și vecinii?

Ca să nu mai zic că cine crede celor exprimate de prezentatoare, ar putea deduce că urbea de pe Someș e cam pustie în timpul anului și mesele din restaurante, camerele de hotel și aparatele fiscale de marcat de prin magazine așteaptă festivalierii goliți deja de bani atunci când și-au plătit biletul și drumul și ajung să doarmă pe spațiul public sau să ceară clujenilor acces la cubiculum-ul unde oamenii își fac nevoile.

N-aș vrea să văd ce s-ar întâmpla cu zâmbetul cuceritor al doamnei dacă i-ar cere vreun clujean „taxă” ca să-și facă necesitățile, căci câștigul din „casele oamenilor” trebuie să vină de undeva… Să fie oare pretinsele chirii nesimțite? Mă îndoiesc metodic, căci acestea n-a fost dovedit a fi fost plătite de cineva, ci doar vehiculate…

La fel mă îndoiesc de sumele vehiculate a schimba mâini. Dacă nu e mirare prostească, e o simplă mașinărie publicitară care inflamează realitatea pentru simplul scop de a atrage mai mulți clienți. Unde-s mulți oameni, vin și mai mulți oameni. Unde le spui oamenilor că-s mulți oameni, de asemenea, atragi mai mulți oameni.

Adevărul este următorul: câștigurile private și publice ale clujenilor de pe urma acestui festival sunt de neglijat (ținând cont de faptul că doar pentru una din manifestațiile de 1 Decembrie sau Revelion se cheltuie mai mult decât încasează Primăria pentru 4 zile și 4 nopți de Festival) și că nu stăm în aceste „câștiguri”. Clujul nu e gol în restul anului.

În plus, se pierde foarte mult: respectul pentru civilizație și pentru lege! Lucrurile astea două nu dau o fericire exuberantă, cum trăiește doamna Esca, ci un sentiment de siguranță, mai profund și mult mai valoros.

„Poate merită un disconfort de o săptămână pe an”, spune prezentatoarea.

Ei bine, nu merită! Nici banii, nici deranjul și nici dopamina doamnei nu merită, iar încălcarea legii nu e ceva negociabil ca să merite sau nu. Asta duce la permanentizarea unei stări de vest sălbatic. Se pierde sentimentul de siguranță. Și asta, oricum am lua-o, nu merită, căci încrederea în celălalt e un bun de mai mare preț decât banii încasați în 5 zile; la fel și încrederea în autoritățile statului.

Editor PHP

Pare simplu să scrii un articol în presa online. Era mult mai complicat în perioada clasică a presei, invocată de nostalgici. Trebuia să-l scrii de mână, apoi să-l bați la mașină după corectură, treabă care mai implica încă vreo două persoane. Mulți jurnaliști livrau doar un mesaj, greșelile gramaticale fiind la ordinea zilei, și lăsate în sarcina corectorului sau a dactilografei.

Ei bine, nici în ziua de azi nu-i mai ușor. Dacă e foarte simplu să urci online un text scris la tastatura laptopului personal, e complicat să faci un ziar corect: la un moment dat, tot ajungi la partea tehnică, de aranjare a paginii. Dacă te uiți după sfaturi pe net, tot ce găsești sunt lozinci cum că important e să te concentrezi pe conținut,  contentul e rege șamd. Povești.

Lumea intră pe un site pentru că e drăguț, atrasă de un titlu asociat cu imaginea potrivită. Un site cu aspect elegant, poze faine și articole standard, care nu spun nimic nou, dând totuși senzația că o fac, că te țin la zi, e mai citit decât un blog cu opinii pertinente. La un moment dat m-am lovit de o problemă de SEO (ceea ce mi se părea o altă aberație e să scrii pentru seo, dar acum am senzația că nu-i chiar așa, dacă știi să traduci asta în obiective simple): nu mi se mai indexa situl.

Așa că a trebuit să aflu cum să vorbesc cu Google, cum să-i cer să îl indexeze iar, cum să fac meta-descrieri sau să încarc o hartă a sitului. Aici m-am lovit de altă problemă, a unui editor php. Adică nu poți să faci un fișier simplu în notepad și să-l salvezi cu extensia *.php, pentru că ți-l face de fapt *.php.txt. Am ajuns să caut cel mai bun / cel mai simplu editor php, free, desigur.

Așa am aflat de CodeLite, are cele mai multe facilități. Nu este doar un PHP editor, suportă C, C++ și Node.js, pe lângă PHP.  Apoi am dat de NetBeans – și ăsta foarte avansat, și de Visual Studio Code. Până la urmă am descărcat Notepad++ pentru că aveam nevoie de ceva simple, să editez rapid fișiere, nu să scriu cod. L-am descărcat simplu de aici și mi-am făcut treaba cu el. Cu ocazia asta mi-am reamintit și ce versiune de Windows am 🙂

Reacția CTP după amendarea pisicii pe linia 35

Directorul CTP Liviu Neag spune că a fost informat de cazul pisicii amendate pe linia 35 şi a luat măsuri:

Am discutat cu controlorul care i-a dat amenda doamnei respective, l-am luat la rost şi i-am explicat că nu a procedat corect.

„Omul va fi, probabil, sancţionat. Doamna trebuie acum să depună o contestaţie, iar amenda va fi anulată”, a declarat Neag, pentru Adevărul.

Între timp, mințile odihnite din primăria Cluj au pregătit amenzi și pentru copiii din parcurile publice. Recent au încropit un regulament înfipt, pe panouri mari, în parcurile din cartiere – după cum remarcă Alex Moldovan. Mai multe detalii aici.

Sursă foto: Ziua de Cluj