Cu ce se mai ocupă primarii clujeni

Primarul din Mociu vrea stemă cu meteorit, pentru că aici a aterizat cel mai mare meteorit descoperit pe teritoriul ţării noastre. Dar acesta e un lucru puţin ştiut, fapt care l-a nemulţumit întotdeauna pe primarul localităţii.

„Cel mai mare meteorit care a căzut în Româna, este unicat, este ceva prin care noi ne deosebim de alte comune. Este cel mai mare fragment al unui meteorit de o tonă care exploda în urmă cu 136 de ani deasupra comunei Mociu”. Numai bun de pus pe stema comunei, s-au gândit consilierii locali, în 2008. De atunci tot fac şi refac dosare.

Proiectul nu a fost pe placul Comisiei de Heraldică din cadrul Academiei Române, care trebuie să dea aprobarea. Vasile Focşa, primarul comunei Mociu: A ajuns acolo, ceva n-a fost bine. A venit înapoi. S-a reluat, iar a mers, iar n-a fost bine, a fost trimisă înapoi. Nu s-a mai reluat.

A fost nevoie de o firmă de consultanţă pentru ca desenele şi descrierea stemei să întrunească standardele. Stema cu meteorit mai trebuie să fie aprobată doar în şedinţa de Guvern pentru a putea fi montată în comună.

Deşi localnicii sunt sceptici, primarul din Mociu vrea chiar să monteze o replică a fragmentului de meteorit într-un parc. Tot în judeţul Cluj, de data asta în comuna Negreşti, edilul aşteaptă de nouă ani o aprobare pentru stema cea nouă.

Nici Clujul nu stă mai bine cu heraldica: a renunţat la o stemă veche de peste 600 de ani şi folosește în actele oficiale desenul unei eleve, la care s-a ajuns în urma unui concurs organizat în 1995 de Primăria Cluj-Napoca condusă de Gheorghe Funar. Sursă foto: Observator.tv

Politică și fotbal

Se spune despre actualul „om cu banii” de la CFR Cluj, misteriosul Ioan Varga, că este în relații atât cu interlopi ca frații Aurel, Costel și Emil Caran, cât și oameni de afaceri ca Ioan Bene sau cu politicieni precum fostul vice-premier Vasile Dâncu.

Fostul om cu banii, Arpad Paskany, a început să-și retragă de prin 2014 banii de la echipă, reinvestindu-i în media, construind astfel un vehicul financiar din care profitul e mai ușor de muls, sau cel puțin printr-o nouă modalitate, ceva mai greu de depistat de fisc.

Asta pentru că fusese avertizat probabil de vizitele ANAF în 2015 și ale  DIICOT din 2016, care au avut nevoie de apariția bilanțurilor anuale ca să-și dea seama cum se sifonează banii prin fotbal. Am scris câte ceva aici despre cum funcționează la CFR legătura între imobiliare și fotbal. Detaliez puțin, menționând că Paskany era un om de afaceri de alt calibru decât Borcea sau Becali.

Abia Nelu Varga e pe profilul de bișnițman al lui Gigi, poate de-aceea îl și pomenește ciobanul în interviuri, ba, umblă vorba că și discută împreună la telefon, își dau sfaturi, pe limba lor șamd. În imobiliare însă regulile sunt altele, adică mult mai subtile: un activ se pune pe o singură firma pentru a nu periclita în caz de insolvență celelalte active.

De asemenea, proprietatea intelectuală se ține pe alte firme acolo unde taxele sunt mici, iar tranzacțiile se fac prin firme interpuse, distincte și ele, pentru a putea plimba capital fără impozare a circulației și a permite tranzacții cu active fără a plăti taxe succesive. Dar să revenim la politică.

Ce legătură e între Voința Turnu Măgurele și CFR Cluj? Niciuna, în mod normal. Numai că, recent, clujenii au direcționat un jucător spre Turnu Măgurele, o mutare lipsită de logică. Era vorba despre un portar de perspectivă, Horațiu Moldovan, în vârstă de 20 de ani, scrie PressOne.ro în articolul „CFR Cluj se poartă cu mănuși cu Liviu Dragnea”.

Acesta era împrumutat de CFR la FC Hermannstadt, în Liga a doua, fiind unul dintre oamenii de bază ai echipei. Sibienii îi plăteau tot contractul, deci CFR nu avea cheltuieli cu el.  Pe 19 februarie 2018 − ultima zi de transferuri, oficialii lui CFR Cluj au sunat la Sibiu: reziliem contractul de împrumut, jucătorul Horațiu Moldovan se întoarce la noi.

O precipitare de neînțeles și o problemă pentru cei de la FC Hermannstadt care, contra-cronometru, erau puși în situația de a găsi un înlocuitor. Dar o clauză din contract le permitea celor de la CFR să-l readucă oricând la echipă. În aceeași zi, Horațiu Moldovan a fost obligat să semneze cu Voinţa Turnu Măgurele.

 

MetropoCluj

Unul din doi clujeni nu citește presa locală. Probabil este vorba de cel activ, cu job și familie în întreținere, în timp ce consumatorul de presă este la pensie. Cei din presă se miră, dar nu le trece prin cap că problema ar putea veni și de la ei, că nu prea au mare lucru a-i spune clujeanului conectat la realitate, poate doar celui care n-a mai ieșit de multă vreme din casă și nici n-o să iasă mai departe de alimentara de cartier.

Între timp, americanii ne învață cum ne poate rezolva internetul o multitudine de probleme, de la furtul de lemn din păduri până la mita din spitale și parcatul ilegal. Cetățeni progresiști sau reformatori folosesc Internetul pentru a ataca ceea ce numesc ei mentalitatea noastră de corupți. Dar dincolo de toate astea, o problemă reală (nu doar virtuală) a Clujului este lipsa unei centuri metropolitane, care să înconjoare complet și să degajeze traficul greu din oraș.

Primarul Boc a lansat o licitație, și speră ca studiul de fezabilitate să fie terminat în 2 ani de firma Explan, iar în 4 ani de-atunci să se construiască și centura. Problema este că rezervele de petrol ale României se vor termina în 10 ani, dacă nu se vor descoperi altele. Sigur că asta nu înseamnă că nu vom mai găsi combustibili la pompă, o parte a benzinei vine din import, dar oricum, o presiune va fi. În mod sigur, și majorări de prețuri. Estimarea mea este că vom avea o centură la Cluj nu în 6, ci în vreo 7-8 ani.

Adică după 2025 când, scăpați de grija centurii, ne vom face probleme de prețul benzinei. Încă 40 de ani până la epuizarea rezervelor totale, încă vreo 100 până ce vor apărea noile tehnologii de exploatare a combustibilor rămași. Și uite așa centura lui Boc va fi muzeu, poate va crăpa asemeni investițiilor din Lomb, sau poate nu. Poate va rezista și va funcționa pe post de piste de biciclete, pe care n-a fost în stare să le lege prin oraș, în ciuda proiectelor europene…

Picat pe 3, Clujul se aliază cu noii lideri ai provinciei

După ultimii 3-4 ani, în care n-am auzit decât lozinci gen „punem Clujul pe hartă”, sau „Bucureștiul se prăbușește în fața Clujului”, iată că a venit și nota de plată a demagogiei locale: Timișul a devenit al doilea pol de dezvoltare din România, în timp ce Clujul a picat pe trei, conform cifrelor de aici.

Cu o cifră de afaceri a companiilor de 62 miliarde lei, și un PIB de 41 miliarde, Timișul a luat fața Clujului, care a rămas cu un PIB de doar 38 miliarde lei, fiind în pericol să fie ajuns și de Argeș. Poate acesta să fie motivul pentru care fostul premier Boc a scos iarăși de la naftalină proiectul de regionalizare, cu care a defilat sub comanda lui Băsescu.

Aliindu-se cu doi primari cel puțin la fel de buni ca el (mă refer în principal la Ilie Bolojan de la Oradea și la Nicolae Robu) și cu al treilea ceva mai slab, dar tot PD-List (și tot de 14 ani în aceeași primărie – Gheorghe Falcă) și viitor europarlamentar, Boc încearcă să exporte propaganda localistă care a ținut loc de realizări la Cluj în regiunea sau patrulaterul format cu Oradea, Arad și Timișoara.

Ideea este bună ca PR, dar nerealistă din mai multe motive: dacă tot vrei să faci un patrulater de genul ăsta, încearcă în propria regiune de dezvoltare, respectiv N-V. Clujul se poate alia cu Oradea, Baia Mare și Bistrița, orașe aflate în aceeași regiune de dezvoltare, sau cu Târgu Mureș / Alba Iulia, dacă tot vrea să treacă granița regiunii – cu ultimele două putându-se conecta mult mai rapid pe autostradă.

Numai că, sigur, ultimele două nu vin cu aceleași beneficii de imagine precum Oradea, membră a rețelei europene Art Nouveau și Timișoara, viitoare Capitală europeană a culturii. A nu se uita că n-am vrut sau n-am știut să ne aliem cu Baia Mare nici cu ocazia proiectului CEaC, concurând inutil cu micuțul oraș din nord ca să pierdem în final în fața Timișoarei.

Dar ce șanse reale are un tren de mare viteză când tu nu ești în stare să faci o supra-traversare în propriul perimetru, darămite să-ți proiectezi Centura metropolitană? Angrenându-se în astfel de inițiative strict propagandistice, primarul Emil Boc duce iar Clujul într-o direcție irelevantă, care nu va fi urmată de nicio dezvoltare reală.

Patrulaterala vestului va rămâne un simplu proiect pe hârtie, singurul beneficiu fiind să mai dea impresia de pâlpâire unei aureole pe cale de-a se stinge. „Vrem să fim primii din țară” – declamă cei patru primari la unison. Acesta nu este altceva decât un nucleu politic, anunţat de primarul Robu la evenimentul Urban Talks, care a avut loc la Timișoara pe 28 septembrie.

Practic, o copie a celui care a avut loc la Cluj, tot cu Robu, Boc și, de acea dată, cu primărița Sibiului – și despre care am scris aici. Nimic nou pe frontul de vest! Pentru Cluj ar fi mult mai fezabil să se concentreze asupra zonei SALE metropolitane, iar primarul din Cluj să încerce să găsească soluții la traficul infernal din oraș cu primarii din Florești, Baciu și Chinteni.

Întâlnirea II

*continuare de aici.

Acțiunea – scriam în introducere – este cam subțire, dar are avantajul că se poate petrece oriunde: prin centrul țării sau la București, ca să se-ncheie în dulcele târg al Ieșilor.

Personajele principale ar cam trebui să fie așa cum am zis, trei: poetul MINOR, nevasta VICTORIA și iubita OTILIA, dacă nu mai apar și câteva IUBITE, apoi cuvioasa PARASCHEVA cu  GHEORGHE cojocarul, prietenii MIHAI și GARABET, surorile RALIȚA și ALEXANDRINA; cel puțin după imaginația limitată a autorului. Apropo de autori, ar fi nevoie de o trupă care s-o scrie, fiindcă de jucat, teatru joacă aproape toată lumea. Oricum, e clar că deși MINOR, poetul nu se naște, ci trebuie să să se coacă, nu să apară așa, pleosc! pe internet, asemeni piesei. Începem cu poetul scriindu-și epitaful, ori chiar cu nașterea lui în azilul de copii, undeva, pe dealul Cotrocenilor?

E cam impropriu să te naști într-un Azil de copii orfani, dar se-ntâmplă: așa că pe fundal ar putea să fie proiectată, până se hotărăște toată treaba asta cu Piesa de teatru – chiar pe Cortină – imaginea instituției generoase din Cotroceni. Pe când reușesc și spectatorii să se așeze, poate reușim și noi, autorii, printre pauzele noastre de cafea de la job, să alegem și personajele pentru scena I din actul I (v-am zis că totul are un început?): în dreapta, cuvioasa PARASCHEVA doarme și toarce ca o pisică) pe războiul de țesut. Pe centru, cojocarul coase, din bucăți de piele, harta Regatului României:

GHEORGHE (cosând partea de sus de partea de jos): Eeee, asta-i piele bună, de moldovean! Uite ce bine-i bătucită – o arată publicului. După ce termină de cusut (în vreme ce pieile ba se vaită eroic – se aud puști sau urale –, ba se învârt într-o horă) își desface tacticos pielea de pe fața aspră și vedem că purta – bine disimulată – o mască:

GHEORGHE (mai tânăr, cu accent maghiar): Și-amu să cosem și bucata aste de țară, ca s-o facem așe, mai dodoloț.

Acesta era tot textul și pretextul întâlnirii noastre, iar Hip, care nu mă observase nici pe mine, de-abia aruncând un ochi spre mașinile oprite la semaforul de la Universității, traversa înapoi frunzărind programul TIFF. Fu cât pe ce să fie lovit de-un Mercedes argintiu al cărui șofer încă mai gesticula nervos, după ce-l ferise.

— Pe mă-ta cu rabla ta, ai ieșit tu pe Corso să te dai fițos? mârâi el ceva ce aducea c-o-njurătură, printre dinți.

Își făcu vânt spre bordura salvatoare a trotuarului, nimerind ca din întâmplare în dreptul mesei celor trei. Voi să treacă printre un scaun și-o biță rezemată de copac (hipsterii clujeni și le lasă pe unde apucă) și agăță, în trecere, un fir din părul șatenei. Totul se întâmplase într-o fracțiune de secundă, reluată așa cu încetinitorul: Hip traversa c-un ochi spre semaforul din dreapta; blestemă mașina argintie ce-l freca, din mers; concomitent, saltul înainte spre bordură, prelins într-o încercare de-a se furișa printre bicicletă și scaun; iar la final se trezise c-un fir de păr, agățat.

Și așa, cu firul încă ondulând după el, intrase în cafenea să-și ia Dell-ul. După o jumătate întreagă de minut, când reveni cu Peter pe terasă, zgrănțănind pe ciment două scaune, până la masa unde rămăsesem eu planton, una vecină cu a divelor, posesoarea părului șaten, despre care știa precis că era lung și ondulat… ei bine, abia acum îl învrednici cu puțină atenție, o sclipire din ochii ei reflectându-i-se-n lentile. Din scena de mai-nainte, când traversa strada grăbit, cu mine pe urma lui, încercând să-l avertizez asupra mașinii, îi scăpase un amănunt: șatena țipase ușor când el îi agăța firul de păr, sau poate doar își smucise capul, surprinsă? Abia după ce intră, involuntar, în atenția șatenei, ne băgă-n seamă și pe noi:

— Tu și Peter am înțeles că vă știți, hai ne-așezăm!

— Da, hai salut Peter! Cum mai merg construcțiile?

Mergeau, că făcusem amenajări cu el. I-am descris lui Hip cum se văzuse momentul din partea mea de șosea, sugerându-i c-ar putea să-i ceară scuze șatenei.

— Știm noi ce le place sau nu femeilor? îmi zâmbi el.

— Te porți ca un puștan de provincie! am remarcat.

— Oricum, o fată nu poate să se-aștepte la mai mult! De provincie? Păi de-asta m‑am și mutat aici, Clujul mi se pare un super-provincial. Da’ știi ce mă tot întreb?

— Clujul, provincial? Vrei să zici, poate, clasic?

— Abia ce-am schimbat orașul și-am văzut câteva locuri, așa că impresiile-s proaspete, cred că știu ce zic…

— Da’  ia stai, de unde naiba ziceai tu că vii?

— Din Alba Iulia cetate! declamă Hip.

— Și de ce-ai venit aici? Că ziceai că e cam provincial…

— Aici totul e așezat de când lumea și nou, în același timp. Mă plimb prin Andrei Mureșanu și mă-ntreb ce te face să te-atașezi de-un loc anume, cum e cartierul ăsta? E locul, sau ești tu? Și ce anume rupi de fapt, când pleci?

— Băi, ce de-ntrebări! Și, găsiși vreun răspuns?

— Încă tot nu știu precis, deși am ceva bănuieli…

— Păi nici nu ai cum, eu cred că-i devreme ca să poți trage concluzii. Da’ o idee ai, nu? De ce-ai plecat din Alba?

— Știi, la un moment dat simți că… trebuie să pleci!

— A-ha, ești grăbit, ca și chiriașul lui Topârceanu?

— Nu cred. Am descoperit că nici locul, nici poziția mea acolo nu erau așa cum le vedeam eu, și atunci niște legături s-au rupt. Habar n‑am care erau ele, primele. Între lumea mea ficțională și cea reală, poate? Dar no, până la urmă e vorba de motivație, poate și de bani… Și cred că devii mai prezent când schimbi locația:  totul în jur e nou și te fură peisajul, te trage cumva-n cadru.

— Ce nu știm noi îi că bărbații se coc numai la 40! Dar ele știu, omule – interveni Peter pe deasupra mesei.

— Chiar! Și oricât am încerca să le facem curte, pentru ele nu-i decât o altă formă a trasului de codițe, îi luă Hip vorba din gură, bucuros să schimbe subiectul.

— Ziceai că ești interesat de teatru? l-am întrebat, încercând să profit de schimbarea subiectului discuției, mult prea personal pentru o primă întâlnire.

— Poate mai degrabă de film? Despre teatru, nu știu ce să zic… mă privi el în sfârșit în ochi, ceva mai atent.

— Mă, ce tot vorbiți voi despre film, astea se fac, nu se scriu – cel puțin la noi. Se ia o cameră, se filmează, și lucră fiecare pe scenariul lui, se băgă Peter în seamă.

Prima ediție a cărții mai este disponibilă aici sau la Book Corner Librarium. Continuarea foiletonului pe cluj.pro

V-ați săturat de România?

Acum câțiva ani, un mureșan cu studii prin Craiova (v-ați prins, e vorba de Sabin Gherman) lansa un manifest de la Cluj, de unde s-ar fi săturat de România. Până una-alta, articolul publicat în Monitorul de Cluj l-a făcut celebru pe controversatul său autor, care după ce s-a săturat, a scos și o carte despre receptarea în presă a „manifestului”.

Azi jurnalistul Sabin Gherman are un studio TV de apartament, care transmite pe contul de youtube Ghermania de la A la Z, o pagină de facebook (cu 92k de aprecieri, doar 9% mai puțin ca Emil Boc) și una de Patreon pe care a strâns până acum o finanțare de 624$ lunar. Suma de la care acesta consideră că studioul TV poate merge înainte este însă triplă, adică 1.800$.

Presa liberă e aceea în care patronii adevărați sunt cei care citesc și cei care privesc. Încerc să țin studioul ăsta cât pot.

„Am ales să fac emisiunile pe internet, în presa oficială chiar nu mai e de stat. M-am săturat să aud ani la rând: mai ușor cu Transilvania, zi orice, dar nu mai folosi cuvântul autonomie”, afirmă Sabin Gherman. Prudent, acesta evită subiecte locale, pe teme concrete, sau pe cele controversate care l-au consacrat, preferând să scrie la sigur: generalități despre PSD, preoțime șamd.

Pe Sabin Gherman îl văd ținându-se de mână cu Lucian Boia. Dacă istoricul caută anume controversele, încercând să șocheze prin specularea lacunelor istoriografiei românești, Sabin Gherman nu pare a fi însă tocmai un intelectual dezinteresat. Intelectual da, dezinteresat nu prea!

Dacă de când s-a tocit pe interneți nu mai este considerat vârful de lance al secesioniștilor ardeleni, Sabin Gherman rămâne în viziunea cititorului „moderat”, care nu vânează excese pe facebook, un duşman declarat al românilor de dincolo de Carpaţi. Acest articol nu este un atac la adresa omului, ci a metodei Sabin Gherman / Lucian Boia: șochează, indiferent la ura pe care o atragi, și vei câștiga celebritate.

Am amintit de el pentru că pe 16 septembrie 2018 s-au făcut 20 de la publicarea așa-zisului său Manifest în Monitorul clujean. Ce a rămas din „ideea” sa după 20 de ani? Abordarea regionalistă a fost preluată de cea localistă, al cărei faliment este deja pe drum: o fumigenă expirată, așa cum a fost și bunica ei. Sătui sau nesătui, doar apologeții acestor idei prosperă încă bine merci.

Când vine următoarea criză?

Am amintit aici câteva din efectele crizei financiare internaționale din 2007-2008. Întrebarea este ce am învățat din asta? Romania este în al optulea an de creștere economică, deși încetinirea este una oficial previzibilă (5,5% prognozat in 2018 fata de 7% efectiv in 2017, respectiv 3,5% prognoza in 2019).

Politicienii români au invatat prea putin din greselile anilor 2008-2009 si au uitat foarte repede, astfel ca populismul a primat și de aceasta data în fata unei dezvoltari durabile. Pe parcursul anului 2017, cheltuielile de personal au crescut cu 10%, în perioada iulie 2017 – iulie 2018 observam o crestere de 20%, în timp ce cheltuielile curente au înregistrat un avans de 13%.

Între timp, deficitul bugetar creste, existând în acest moment premise serioase sa depasim pragul de 3% stabilit prin pactul fiscal european (celebrul MTO cu care l-a umilit Băsescu pe Ponta). O alta bomba cu ceas este si deficitul bugetului de pensii care se acoperă prin transfer de la bugetul general.

Mutarea contributiilor a fost o operatie „din pix” pentru a tempera cresterea acestui deficit, în fond maririle de pensii angajate vor adânci acest dezechilibru. La toate aceste dezechilibre structurale putem adăuga și costurile pestei porcine – care nu vor fi de neglijat.

Urmează doi ani electorali, în 2019 vor avea loc alegerile europarlamentare și prezidențiale, iar în 2020 cele locale si parlamentare. Dinamica politica si guvernamentala este una complicată, iar istoria recentă ne-a arătat că partidul care angajează cheltuieli mari nu este și cel care decontează efectele negative ale bugetului dezechilibrat și măsurile de austeritate ce vin după.

Nicio criza nu este identică cu alta, dar există totuși similitudini. Filosofia inversă, adică a fi prudent atunci când ceilalți sunt entuziaști, și de a fi entuziast atunci când ceilalți sunt prudenți, se pare că funcționează. De exemplu, acum Clujul a ajuns la un indice imobiliar de 1.500 euro/mp. Dacă Maurer de la Avantgarden vine să construiască blocuri în Cluj, e momentul să cumpărați cu 850 eur/mp un apartament în Brașov. Acolo este acum un vârf de 800-1000 eur/mp, dar după vreo doi ani, când va fi dat în funcțiune aeroportul iar turismul va exploda, se va ajunge la 1.500 euro ca și la Cluj, așa că în doi ani investiția va avea un randament de până la 50%.

Faptul că vorbim despre aceste oportunități este semn că traversăm o bulă imobiliară. Aceste investiții sunt bune numai sunt sustenabile fără credite, și dacă nu cumva apare o nouă criză a datoriilor. E momentul să investești când piața e pe creștere, dar nu e cazul să faci datorii dacă vine o nouă criză. Caveat empor, cum zic latinii.

Conceicao visează

Înainte de meciul cu oltenii „bugetari” antrenați de italianul Mangia, antrenorul CFR-ist Conceicao visează că o „atitudine bună” îi va ajuta pe mercenarii săi să învingă. Probabil atitudinea asta bună e diferită de cea rea arătată de Ioniță și Omrani, altfel nu-mi explic cum îi va ajuta pe frânari să treacă de echipa momentului din campionatul românesc.

În meciul de la Târgu Mureș cu Hermanstadt echipa alb-vișinie a arătat ruptă în două tabere, asemeni conducerii: cei din față erau la o distanță apreciabilă de cei din spate. Cu totul altfel a stat situația în meciul (la fel de economic) din Cupă, unde au reintrat Hoban și Culio (care din păcate s-a reaccidentat) iar mijlocul a legat o echipă mult mai fluidă, în ciuda rezervelor care au peticit-o.

Nu știu care sunt problemele lui Hoban și nici considerentele „tehnice” pentru care el nu are loc în trupa lui Conceicao. În ciuda vârstei sale, Hoban asigură alături de Culio și Djokovic (aşa cum au făcut şi în sezonul precedent) o „relaţionare” a compartimentelor, rezultând un joc evident mai aşezat și o fluidizare a traseului balonului – un pic altceva decât deja clasica minge lungă și pe-a doua.

Meciul dintre CFR Cluj și CS „U” Craiova are loc luni, 1 octombrie, de la ora 21, pe stadionul dr. Constantin Rădulescu din Gruia. După previzibila înfrângere s-ar putea ca în sfârșit echipa de acționari formată dintr-un contabil, un gambler (ciudată combinație) și alți mari specialiști ai jocului cu balonul rotund să-și dea seama că nu se pricep la fotbal și să spună și ei ca Gigi B. și ca bețivii, în general, că se lasă…

Despărțire II

continuare de aici:

Dar nu toți cei care locuiau acolo aparțineau aceluiași oraș fictiv, un fel de Gotham city sau Metropolis, o parodie a marii  Metropole ardelene cu care se învecina și despre care nimeni nu îndrăznea să spună nimic rău, nici chiar în nopțile târzii, atunci când bașii se-auzeau până dimineața.

Dar ce poți să spui despre asta într-un oraș condus, sau mai degrabă guvernat fără nicio discreție de un fost baterist; sau basist? Nu eram foarte sigură de talentele muzicale ale primarului, știam doar că acesta cântase într-o trupă din capitală, și rămăsese pasionat de muzică. Dar nu era deloc o muzică a sferelor cea pe care o promova domnia sa, micul-mare primar, ci una ce mai degrabă-i îndobitocea pe alegătorii domniei sale discreționare.

Era bine că-mi găsisem un job în afara presei, mă gândeam în bus, privind pe geam străzile aglomerate ale Orașului și dându-mi seama că de îndată ce mă gândeam la politică mă ambalam. Era mai bine pentru mine să evit presa locală, fiindcă toate ideile astea de Angela merge prea departe mi-ar fi adus destui dușmani.

După cum începusem să-mi dau seama, marele Oraș era unul închis, plin de sinecuriști și pazinici ai administrației locale, gata să-ți sară la beregată dacă li se năzărea că o vinitură-și permite să le denigreze „idolul”, omul providențial care le punea lor pâinea pe masă și Orașul, pe harta Europei.

Cu toate pretențiile sale, provincialismul era încă la putere, iar locuitorii-i întâmpinau cu pâine și cu sare pe oficialii europeni rătăciți pe aici. Un amic de-al meu, blogger dinainte ca ocupația asta să intre în derizoriu, inventase chiar un cuvânt compus pentru conțăranii noștri (cum le mai ziceam eu concetățenilor din micul nostru oraș): țărășeni.

Adică un fel de orășeni așa mai de țară sau, mai degrabă, niște țărani care locuiesc și ei în micul oraș, dar trăiesc aici ca la țară. Nu un fel de town life, ci de life in town. Asta pentru că, în urmă cu o generație, două, s-au scurs în orașe țăranii de pe satele din jur pentru a munci în fabrici și uzine. Au fost colonizați în blocuri, unde s-au amestecat cu românii aduși de industrializare din toată țara. Singurul lucru bun este că de-aici a rezultat un mixaj interesant, un metisaj genetic românesc, absolut original.

Dar micii orășeni au rămas în continuare ne- sau slab adaptați la viața citadină. Au continuat să crească, de exemplu, animale printre blocuri. Sub geamul apartamentului în care stăteam, nu foarte la marginea micului oraș, funcționase ani de zile o cocină de porci. Grohăiau și guițau tot timpul, și rahatul lor mirosea, la câțiva metri de geamul meu de la bucătărie. Mai spre periferie viața la țară își intrase complet în drepturi.

Tractoare și căruțe, cai, vaci, găini și alte vietăți tipice agriculturii de subzistență rurală și semi-urbană de pe la noi. Apoi, micii orășeni, conțăranii sau țărășenii (cum le zicea amicul meu), locuiau în gospodării patriarhale, în familii patrilineare, câte trei generații. De aceea fast-food-ul sau bonele erau ceva rar în micul nostru oraș, ridicat totuși la rang de municipiu. Oamenii mâncau acasă, bunicile gătau și le creșteau copii.

Micul oraș sfida timpul istoric, modul și ritmul de viață specifice secolului XXI. Locuitorii săi nu făceau altceva decât să simuleze sau să ia în derizoriu viața citadină în timp ce aventura supremă, maxima declarație de independență a cuplurilor tinere, era să-și amenajeze două sau trei încăperi cu intrare separată în casa părintească. Sau, eventual, să o mansardeze.

De-aia nu exista nici piață imobiliară în micul Oraș, după cum îmi povestise unul din la fel de micii săi magnații, ajuns investitor de ocazie, după ce-l prostise un agent imobiliar. Înainte să ridice el prima casă pe un teren de la marginea micului oraș, îl chemase la fața locului pe singurul agent pripășit acolo, după ce făcuse ceva mimașuri prin metropolă.

— Ce zici, Cornele? Dacă fac aici o casă așa și-așa, și ți-o dau la vânzare cu 40.000 de euro, în cât timp o dai?

— Ei, la banii ăștia în 2-3 luni o vindem!

— Și dacă o scoatem la vânzare cu 35.000 de euroi?

— Într-una, maxim două luni?

Așa că omul cu bani se apucase de construit casa, vândută cu 32.000 peste mai bine de 4 luni. Dar așa e orice început, mai dificil…

*fragment de roman: „Comoara din marginea Orașului”, în curs de apariție

Ploi și soare

Când plouă cu soare la Cluj, ne-amintim de vorba săsească: și-a bătut dracul nevasta. Mă întrebam pe-aici cum de sunt totuși goale străzile din Cluj în weekend, nu că n-ar mai fi nicio mașină, dar nu prea vezi picior de om? Adevărul e că suntem o societate de consum, iar în week-end clujenii nu se mai duc pe floaștăr.

Nu mai e de bon-ton să te plimbi prin Parcul mare (decât noaptea la Untold, poate) așa că duminica toți clujenii cu bani sunt în mall. Acolo e azi aceeași forfotă cum era pe vremuri pe aleile orașului. Dar nu centrul dă gradul de civilizație al unui oraș, ci periferia, iar faptul că e supra-plin doar la evenimente și pustiu în weekend spune multe.

Mi-am amintit acum, când se face recepția pentru ultimii km din autostrada A3 pe care o să mai umblăm noi cu mașinile noastre vechi, ne-electrice (de-asta nu sunt stații de benzină pe A3, pentru că atunci când va fi gata, și-o să merite să umblăm pe ea, vom avea nevoie de alte stații de încărcare, pentru acumulatori), de gogoșile administrației privind centura metropolitană a Clujului care va putea fi gata prin 2023, dacă nu cumva intervine vreo fazare.

Nici măcar un proiect final, licitat, achitat și unanim acceptat de toate instituțiile statului român, nu cred că vom avea până atunci. Dar cui îi pasă?Poate celor care dau bani (prin impozitele pe care le achită) pentru o centură pe care nu vor umbla în viitorul apropiat, decât așa, peste vreo 10-15 ani.